Material incompetence of Supreme Court accepted; enforcement challenge appeal declined to Court of Appeal Ploiești.

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin contestaţia înregistrată la 03.05.2017 pe rolul Judecătoriei Buzău, secţia Civilă, sub nr. x/2017, contestatorul A. a formulat, în contradictoriu cu intimata B., contestaţie la executare, împotriva executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2017 înregistrat la B.E.J. "C.", efectuate la solicitarea intimatei, în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1162/28.10.2016 pronunţate de Tribunalul Buzău, în dosar nr. x/2015, şi a încheierii din data de 06.04.2017, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună: anularea formelor de executare şi repunerea sa în situaţia anterioară; a pretins şi obligarea intimatei, în temeiul dispoziţiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă publică din data de 12 iunie 2017, Judecătoria Buzău, secţia Civilă a respins contestaţia la executare înregistrată sub nr. x/2017, formulată de petentul A., în contradictoriu cu intimata B., ca fiind nefondată.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat apel, şi, respectiv, apel incident- intimata B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Buzău, secţia I civilă, prin decizia nr. 1158/2017, pronunţată la data de 15 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul A. şi, ca inadmisibil, apelul incident formulat de intimata B., împotriva încheierii pronunţate de Judecătoria Buzău la data de 12.06.2017, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa în totalitate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa inferioară; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă la data de 14.02.2018.

La data de 02.03.2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 05.03.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, excepţie asupra căreia, în temeiul art. 132, coroborat cu art. 718 alin. (1) teza I Noul C. proc. civ., rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia I civilă, în apel, într-o contestaţie la executare a cărei competenţă de soluţionare în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 651 alin. (1) Noul C. proc. civ., iar hotărârea de primă instanţă pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, conform art. 718 alin. (1) teza I Noul C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestaţie la executare, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Buzău, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul- contestator A. împotriva deciziei nr. 1158/2017 din 15 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2018.