Supreme Court lack of jurisdiction over cassation against tribunal appellate decision in low-value credit contract dispute

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată la 18.08.2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, sub nr. x/2015*, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună: constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor privind comisionul de acordare în cuantum de 5%, achitat de la data acordării creditului; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlul de comision de acordare, de la data încasării acestuia şi până în prezent, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume; constatarea caracterului abuziv a clauzei privind dobânda variabilă şi anularea acesteia; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului de credit de la data de 13.03.2008 şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; obligarea pârâtei la plata sumelor nedatorate încasate cu titlu de dobândă şi dobândă legală aferentă acestei sume; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 din Actul adiţional nr. 1/23 02 2011 şi Actul adiţional nr. x/22.03.2013, cu privire la achitarea unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat în valoare de 50 euro, precum şi anularea acestei clauze; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision unic de prestare serviciu, de la data încasării acestuia şi până în prezent; a pretins şi obligarea pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3996/2017, pronunţată la data de 12 mai 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis în parte cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Bucureşti; a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale din art. 4 din contractul de credit nr. x/13.03.2008, în raport cu dreptul băncii de percepere a comisionului de acordare; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma achitată cu titlu de comision de acordare, în RON la cursul BNR din data plăţii, calculată prin aplicarea procentului de 5% la suma solicitată de client, respectiv 29.900 CHF şi la plata dobânzii legale, de la data introducerii cererii, până la data achitării integrale a debitului; a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale din art. 3.2, conform căruia rata dobânzii este variabilă, în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare şi/sau a costului finanţării şi gestionării creditului, iar pe parcursul derulării contractului, banca îşi rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6152,52 CHF, în RON la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând diferenţă dobândă încasată necuvenit, împreună cu dobânda legală, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, până la data achitării integrale a debitului; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului achitat expertului tehnic şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat; în temeiul art. 453 C. proc. civ., a dispus compensarea cheltuielilor de judecată datorate de părţile din litigiu, reciproc şi a respins acţiunea pentru celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe, B. S.A. Bucureşti a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 66, pronunţată la data de 10 ianuarie 2018, în dosarul nr. x/2015, a respins apelul formulat de apelanta- pârâtă B. S.A. Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 3996/12.05.2017 pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A., ca nefondat, şi a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, B. S.A. Bucureşti a declarat recurs, solicitând desfiinţarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.03.2018.

La data de 16.04.2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 16.04.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, excepţie asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aşa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum şi a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicţie ca instanţă de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competenţa de fond a altor instanţe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicţie a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competenţă a tribunalului, ca instanţă de fond.

Altfel spus, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor în toate cauzele ce au fost iniţiate de la nivelul tribunalului, ca instanţă de fond.

Practic, aceasta a fost intenţia legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 66 din 10 ianuarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2018.