Supreme Court lacks jurisdiction over cassation appeals against Tribunal decisions in civil claims valued under 200,000 RON.

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată la 11.06.2015 pe rolul Judecătoriei Satu Mare, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D. şi E., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună: constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. x/29.11.2007 de B.N.P. F., privind imobilul înscris în C.F. x Halmeu, provenit din conversia de pe hârtie a C.f. vechi 816 Băbeşti, nr. top. x, în natură intravilan cu o casă de locuit, situată în Băbeşti, nr. 31, com. Halmeu, jud. Satu Mare, pentru o cauză ilicită şi imorală, şi, să se constate că reclamantul A., prin antecontractul de vânzare- cumpărare încheiat cu pârâtul E., în calitate de vânzător, a cumpăra imobilul înscris în C.f. x Băbeşti, nr. top. x, în natură casă de locuit, cu teren de 250 m.p. (în contract cu grădină aferentă de 0,25 ha), imobil situat între vecinii C. şi G., preţul convenit în contract fiind achitat în întregime de către reclamant. În subsidiar, în situaţia în care acţiunea principală nu va fi primită, au solicitat să se constate că reclamanţii au efectuat investiţii la casa de locuit obiect al antecontractului de vânzare- cumpărare, în valoare de 50.000 RON, şi obligarea pârâţilor C. şi D. la plata acestor investiţii, precum şi la restituirea preţului achitat de reclamant în baza antecontractului de vânzare- cumpărare; au pretins şi obligarea pârâţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorar de avocat.

Pârâţii C. şi D. au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională la acţiunea reclamanţilor pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare solicitând: respingerea acţiunii principale privind constatarea nulităţii absolute in principal ca inadmisibila si in subsidiar ca neîntemeiată, respingerea acţiunii privind constatarea dobândirii imobilului din litigiu prin antecontract de vânzare -cumpărare sub semnătura privata in principal ca inadmisibila si in subsidiar ca neîntemeiata, respingerea acţiunii subsidiare de obligarea la plata preţului achitat de reclamant in baza antecontractului de vânzare-cumpărare in principal ca inadmisibila si in subsidiar ca neîntemeiata. respingerea acţiunii subsidiare privind plata unor investiţii in valoare de 50.000 RON efectuate de reclamanţi la imobilul in litigiu ca neîntemeiata, solicitând obligarea reclamanţilor la plata unor despăgubiri daune-interese in urma compensării valorii eventualelor investiţii cu paguba produsa de aceştia prin lipsa folosirii imobilului, distrugerile provocate la imobil in gradina si in curte cu dobânzile legale respectiv obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 RON şi evacuarea reclamanţilor din imobil.

Reclamanţii A. şi B. au formulat precizare de acţiune prin care au arătat că susţin capătul de cerere formulat în subsidiar ca şi cerere principală pentru constatarea investiţiilor efectuate la imobilul efectuat în sat Băbeşti, nr. 31, com. Halmeu, de în perioada concubinajului, la valoare apreciată de 50.000 RON. De asemenea, au arătat că susţin capătul de cerere formulat faţă de pârâţii C. şi D. pentru restituirea preţului achitat de reclamantului A., pentru imobilul din litigiu, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare în sumă de 17.000 RON, reactualizat la data plăţii, cu cheltuieli de judecată, justificat cu taxa de timbru achitată şi onorar de avocat, justificat cu chitanţa depusă.

Pârâţii D. si C. au formulat întâmpinare la precizarea la acţiune formulata de reclamanţii A. si B., prin care au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive cu privire la capul de cerere menţinut de reclamanţi prin care solicita restituirea preţului achitat de reclamantul A., pentru imobilul in litigiu in baza antecontractului de vânzare cumpărare in suma de 17.000 RON, reactualizat la data plaţii cu cheltuieli de judecata, considerând ca nu pot fi obligaţi la plata acestei sume, întrucât nu a fost încasata de către dânşii, ci de vânzătorul E..

Reclamanţii A. şi B. au formulat cerere de introducere în cauză a moştenitorilor pârâtului E., decedat la data de 12 aprilie 2016, în localitatea Halmeu.

Pârâţii H., născuta Varga, I. şi J., născuta Varga, au formulat întâmpinare prin care au arătat că nu se opun la admiterea acţiunii depusa de reclamanţii A. si B., acţiune prin care au solicitat constatarea efectuării unor investiţii la imobilul situat in Băbeşti, nr. 31, com. Halmeu, in suma arătata in acţiune, in contradictoriu cu paraţii C. si D., respectiv părinţii reclamantului A..

Prin sentinţa civilă nr. 810/2017, pronunţată la data de 02 martie 2017, Judecătoria Satu Mare, secţia Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii C. şi D., ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii D., C., precum şi cu pârâţii H., I. şi K. (moştenitorii indicaţi ai lui E.) şi, în consecinţă: au fost obligaţi pârâţii D. şi C. la plata către reclamantul A. a sumei de 17.000 de RON, reactualizată la data plăţii, constituind contravaloarea preţului plătit în baza antecontractului de vânzare-cumpărare; a obligat pârâţii D. şi C. la plata către reclamanţi a sumei de 10.725 de RON, constituind contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în ceea ce îi priveşte pe pârâţii H., I. şi K. (moştenitorii indicaţi ai lui E.); au fost obligaţi pârâţii D. şi C. la plata către reclamanţi a sumei de 3.245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, C. şi D. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 695/Ap, pronunţată la data de 15 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, a respins cererea de apel formulată de apelanţii D. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 810/2017 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimaţii L., M. şi N. (în calitate de moştenitori ai defunctei H.), I., J., A. şi B., ca neîntemeiată; a respins cererea apelanţilor - pârâţi C. şi D. privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, şi a obligat apelanţii - pârâţi C. şi D. să plătească intimatului - reclamant A. suma de 2.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în apel, respectiv onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, C. şi D. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare a dosarului.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă la data de 14.02.2018.

La data de 27.02.2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul Curţii de Apel Oradea (05.03.2018).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 07.03.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, excepţie asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aşa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum şi a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicţie ca instanţă de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competenţa de fond a altor instanţe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicţie a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competenţă a tribunalului, ca instanţă de fond.

Altfel spus, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor în toate cauzele ce au fost iniţiate de la nivelul tribunalului, ca instanţă de fond.

Practic, aceasta a fost intenţia legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Satu- Mare, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Oradea, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 695/Ap din 15 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2018.