Jurisdiction of the supreme court versus court of appeal for cassation against tribunal decisions in claims valued under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 26.07.2016, sub numărul x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 2.10.a din condiţiile generale de creditare -anexa la contractul de credit bancar, din contractul de credit nr. x/07.07.2006 referitor la dobândă; art. 9 lit. a) referitor la comisionul de acordare credit de 0,30% flat, art. 9 lit. b) referitor la comisionul de administrare de 17,75 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat; art. 9 lit. e) referitor la comisionul de urmărire riscuri de 99,40 RON lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat şi art. 3.7 din condiţiile generale de creditare -anexa la contractul de credit bancar; obligarea pârâtei la respectarea art. 5 din contractul de credit nr. x prin care se stabileşte "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 12,5 pe an şi este revizuibilă semestrial, obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii conform art. 5 din contractul de credit, raportat la marja fixă a băncii de 4,00 pp stabilită la data încheierii contractului, respectiv 07.07.2006 şi a indicelui de referinţă ROBOR actualizat periodic conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive şi anume restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară şi cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare, comision de urmărire riscuri, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 07.11.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării capătului doi al cererii de chemare în judecată; excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată prin raportare la prevederile art. 6, 7 şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite în baza clauzelor pretins abuzive.

Prin sentinţa civilă nr. 17008/23.12.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 9 lit. e) din contract referitoare la comisionul de urmărire riscuri şi s-a dispus eliminarea acestei clauze din contractul de credit nr. x/07.07.2006; a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzei care prevede perceperea unui comision de urmărire riscuri calculat la valoarea iniţială a creditului şi la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data achitării acestora şi până la momentul restituirii efective şi integrale; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată şi au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 4.811,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii B. A. şi pârâta C. S.A. au formulat apel înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2944 din 09 septembrie 2017 în complet de divergenţă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 17008 din 23.12.2016 şi a încheierii de şedinţă din 07.11.2016 pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B., şi A., împotriva sentinţei civile nr. 17008 din 23.12.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzelor prevăzute la art. 2.10.a din Condiţiile generale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006 şi art. 9 lit. e) din contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor de plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data achitării acestora şi până la momentul restituirii efective şi integrale; a fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată; s-a respins cererea reclamanţilor privind plata cheltuielilor de judecată; au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 500 RON fiecare reclamant.

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul admiterii apelului declarat de apelanţii-reclamanţi şi cu privire la criticile prevăzute la art. 9 lit. a) privind comisionul de acordare şi art. 9 lit. b) privind comisionul de administrare din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006, restituirii sumelor percepute în baza clauzelor menţionate şi obligării pârâtei la plata perceperii acestor sume şi până la achitarea lor integrală.

Cu opinia separată a doamnei judecător E., în sensul respingerii apelului formulat de apelanţii-reclamanţi, admiterii apelului formulat de apelanta-pârâtă, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, respingerii cererii de chemare în judecată şi obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 11 septembrie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta deciziei civile nr. 2944 din 07.09.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în sensul că a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzelor prevăzute la art. 2.10.a din Condiţiile generale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006 şi art. 9 lit. e) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/07.07.2006; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data achitării acestora şi până la momentul restituirii efective şi integrale.

Împotriva deciziei civile nr. 2944 din 09 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă pârâta C. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin adresa din 13 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a înaintat recursul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre soluţionare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 noiembrie 2017 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluţia completului din data de 20 noiembrie 2017 s-a stabilit termen de judecată la 14 februarie 2018.

În şedinţa publică din data de 14 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei şi a reţinut:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenţii cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac -, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În considerentul 29 din decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a reţinut că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Din considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care instanţa supremă nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

Mai mult decât atât, chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în verificarea jurisprudenţei, considerentele 30 şi 31 din decizie, Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului şi nu a accesului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs.

Relevante în acest sens sunt considerentele care vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat ideea că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a instanţei supreme.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ..], în timp ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

Potrivit art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din dispoziţia legală menţionată rezultă fără neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia este pronunţată de Tribunalul Bucureşti în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina cauza în favoarea Curţii de Apel Bucureşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta - pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2944 din 07 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2018.