Jurisdiction of appellate courts over cassation appeals in claims under 200,000 RON after constitutional unconstitutionality of value threshold

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin cererea iniţial înregistrată la 19.10.2015 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi, ulterior, declinată la Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. Bucureşti şi C. S.A.- Sucursala Bistriţa, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună: constatarea că în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008 încheiat între reclamanţi şi pârâte sunt stipulate clauze abuzive, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, şi anume: constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la aplicarea comisionului de administrare inserat la art. III pct. 8; constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la plata dobânzii penalizatoare inserate la art. III pct. 6 şi art. II pct. 2.2 din C.S.C.; constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la comisionul de rambursare anticipată inserat la art. III pct. 9 şi art. 2.5.

C.S.C.; constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului de către pârâtă; constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii (art. III pct. 2); constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la aplicarea comisionului de acordare (art. III pct. 7) şi "Alte comisioane bancare" cuprinse la pct. 10 art. III; obligarea pârâtelor la restituirea în favoarea reclamanţilor a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive cu titlu de comision de administrare începând cu data de 10.06.2008, precum şi a sumelor reprezentând contravaloarea dintre dobânda stabilită pe an şi dobânda lunară percepută efectiv de la data acordării creditului şi până la momentul plăţii efective a sumelor de bani; obligarea pârâtelor la restituirea în favoarea reclamanţilor a sumei reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente sumelor menţionate în cadrul petitelor anterioare, calculată de la data încasării lor de către bancă până la data restituirii efective; să se constate că denominarea plăţilor în C.H.F. după un curs majorat faţă de cel de la data acordării creditului este abuzivă şi constatarea nulităţii acestor clauze- acestei practici, drept consecinţă, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanţi, respectiv, a sumelor încasate lunar cu titlu de diferenţă dintre valoarea C.H.F. de la data acordării creditului şi valoarea C.H.F. de la data fiecărei plăţi lunare, până la momentul cesiunii; obligarea pârâtelor la "îngheţarea" cursului de schimb al C.H.F. de la data acordării creditului (10.06.2008) şi până la momentul cesiunii; au pretins şi obligarea pârâtelor, în temeiul dispoziţiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâta C. S.A. Bucureşti a formulat întâmpinare faţă de cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 19 februarie 2016, instanţa, în exercitarea prerogativelor instituite prin dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., a ridicat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bistriţa-Năsăud prin raportare la valoarea şi obiectul litigiului, excepţie care a fost admisă, prin sentinţa civilă nr. 155/2016 din19 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, dispunându-se declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâtele Societatea C. S.A. Bucureşti şi Societatea C. S.A.- Sucursala Bistriţa, în favoarea Judecătoriei Bistriţa.

Primind dosarul, prin sentinţa civilă nr. 1439/2017, pronunţată la data de 09 mai 2017, Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei C. S.A. - Sucursala Bistriţa, invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A. - Sucursala Bistriţa, invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei de interes cu privire la petitele privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor din contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008 privind comisionul de acordare a creditului - prevăzut la art. 2 pct. 2.3 din condiţiile speciale şi art. III pct. 7 din condiţiile generale de creditare, respectiv cele privind comisionul de administrare prevăzut la art. 2 pct. 2.4 din condiţiile speciale şi art. III pct. 8 din condiţiile generale de creditare, invocată din oficiu; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. Bucureşti şi S.C. C. S.A. - Sucursala Bistriţa, ca fiind lipsită de interes cu privire la petitele privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor din contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008 privind comisionul de acordare a creditului - prevăzut la art. 2 pct. 2.3 din condiţiile speciale şi art. III pct. 7 din condiţiile generale de creditare, respectiv cele privind comisionul de administrare prevăzut la art. 2 pct. 2.4 din condiţiile speciale şi art. III pct. 8 din condiţiile generale de creditare; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. C. S.A. - Sucursala Bistriţa; a constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. III pct. 9 din condiţiile generale de creditare şi art. 2 pct. 2.5 din condiţiile speciale din contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, reprezentând comision de rambursare anticipată în valoare de 3.5% şi dispune eliminarea acestei clauze din contractul de credit, şi a respins ca neîntemeiate celelalte cereri ale reclamanţilor; a respins cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B., şi, respectiv, C. S.A. Bucureşti au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 1025/2017, pronunţată la data de 21 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, a respins apelul declarat de apelanta Societatea C. S.A. Bucureşti; a admis apelul declarat de apelanţii A. şi B., îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 1439 din data de 09.05.2017, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis şi capătul de cerere vizând comisionul de administrare şi comisionul de acordare, motiv pentru care a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce le instituie, cu menţinerea în fiinţă a celorlalte dispoziţii ale instanţei de fond.

Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea sa în parte şi admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost formulată şi precizată, cât şi pârâta C. S.A. Bucureşti, solicitând casarea sa în totalitate, cu consecinţa, în urma rejudecării, a respingerii cererii de chemare în judecată în întregime.

În motivare, recurenţii- reclamanţi A. şi B. au relevat, pe scurt, situaţia în fapt în cauză şi au susţinut, în esenţă, că cerinţele unui contract echitabil nu au fost respectate de către pârâtă, motiv pentru care, consideră abuzivă denominarea CHF, iar prin plăţile percepute abuziv, au suferit şi o însărăcire, banca beneficiind de o îmbogăţire fără justă cauză.

În motivare, recurenta- pârâtă C. S.A. Bucureşti a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 13.04.2018 şi, respectiv, 10.04.2018.

La data de 13.04.2018 şi, respectiv, 20.04.2018, tribunalul a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul Curţii de Apel Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 16.04.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, excepţie asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aşa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum şi a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicţie ca instanţă de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competenţa de fond a altor instanţe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicţie a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competenţă a tribunalului, ca instanţă de fond.

Altfel spus, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor în toate cauzele ce au fost iniţiate de la nivelul tribunalului, ca instanţă de fond.

Practic, aceasta a fost intenţia legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta C. S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 1025/2017 din 21 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2018.