ICCJ declares material incompetence and refers CHF-denominated loan dispute to Court of Appeal after Tribunal upheld consumer claims

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2018

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la data de 08.03.2017 sub nr. x/2017 reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta D. S.A., să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. II, punctul 3 si punctul 4 din Condiţiile Generale de Creditare din Contractul de Credit nr. x/17.09.2008, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale la acest contract, ca fiind abuzive; îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU, la cursul de la data încheierii contractului, respectiv 17.09.2008, calcularea şi plata ratelor de credit la acest curs, pe toată perioada de derulare a contractului, urmând ca parata sa elibereze un nou plan de rambursare în acest sens iar ratele să fie în continuare achitate în RON; obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor suma reprezentând diferenţa dintre ratele calculate la cursul iniţial şi ratele efectiv achitate de reclamanţi, ca urmare a creşterii cursului CHF, începând cu data încheierii contractului, cu dobânda legală aferentă; obligarea paratei, in temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4243/2017, Judecătoria Târgu Jiu a respins cererea având ca obiect anulare act formulată de reclamanţii A., B., şi E. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., cu sediul in Bd. x, Bucuresti, Romania, înregistrata în Registrul Comerţului cu nr. x, având CUI x. A respins cererea având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanţi, ca fiind neîntemeiată. A luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B. şi C., solicitând schimbarea în totalitate a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 63 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi A., B. şi C., toţi cu domiciliul în Târgu Jiu, împotriva sentinţei civile nr. 4243 pronunţată la data de 31.05.2017 de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. S.A., cu sediul în Bd. x, Bucureşti. A fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost admisă acţiunea şi constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. II pct. 3 şi 4 din contractul de credit. S-a dispus efectuarea plăţilor în temeiul contractului la valoarea CHF de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de derulare a acestuia. A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate în plus faţă de cursul valutar de la data încheierii contractului. A fost obligată pârâta la plata sumei de 1400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi în apel apelanţilor.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta- pârâtă D. S.A.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 19.09.2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curtea de apel judecă, ca instanţă de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că toate recursurile, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, vor fi soluţionate de instanţa supremă.

Trebuie subliniat că, nu doar în cazul competenţei materiale a curţii de apel ca instanţă de recurs este reglementată condiţionarea "în cazurile anume prevăzute de lege", ci aceasta determină capacitatea tuturor instanţelor de control judiciar de a judeca, ca instanţe de recurs: pentru tribunale la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., pentru curţile de apel la art. 96 pct. 3 C. proc. civ. şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Această ierarhie instituţională, rezultă în mod evident atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94 - 97 C. proc. civ.

Din ansamblul prevederilor C. proc. civ. se poate deduce că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal ce are la bază judecătoriile şi în vârful cărora se găseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanţă de la un nivel intermediar.

Astfel, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine şi altor instanţe decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspect ce reiese şi din interpretarea sintagmei "instanţa ierarhic superioară" din cadrul art. 483 alin. (4) C. proc. civ., al cărui rol nu este de a conferi instanţei supreme competenţa de a soluţiona orice recurs, rolul acestei sintagme fiind cel de a crea o dihotomie între recursurile de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte şi recursurile de competenţa celorlalte instanţe de control judiciar - tribunale şi curţi de apel, pe de altă parte.

Totodată, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Craiova, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Gorj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta- pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 63 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul GorjComercial CLUJ, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Craiova TÂRGU MUREŞ TÂRGU MUREŞ.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2018.