Bank mortgage abusive clause appeal: ICCJ declares material incompetence and refers case to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 20.08.2015, sub nr. x/2015, având ca obiect acţiune în constatare şi nulitate act, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv al anumitor clauze inserate în contractul de credit ipotecar nr. 7403/19.03.2007 şi constatarea nulităţii absolute a acestora, inclusiv a clauzelor inserate prin actul adiţional nr. x/07.09.2009 şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi restituirea comisionului de administrare cu dobânda legală; îngheţarea cursului de schimb valutar EURO-LEU; obligarea pârâtei la recalcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea leu/EURO de la momentul semnării contractului; recalcularea dobânzii compusă dintr-o marja fixa de 2.92 pa + EURIBOR 6M şi să restituie toate sumele încasate în plus, cu dobânda legală aferentă, de la data încheierii contractului şi până în prezent şi compensarea datoriilor reciproce.

Prin sentinţa civilă nr. 10094 din 29.06.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte cererea principală astfel cum a fost precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. S.A. şi în consecinţă: s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. x/19.03.2007 la art. 3.1 parţial în privinţa dobânzii variabile şi a posibilităţii băncii de modificare unilaterală a dobânzii, art. 3.2, art. 3.3 ii, art. 3.4, art. 3.7 lit. b) în totalitate, iar art. 9.6 parţial în ceea ce priveşte cesiunea obligaţiilor băncii, precum şi al clauzei prevăzute la paragraful al treilea din Actul adiţional nr. x/07.09.2009 la contractul de credit nr. x/19.03.2007, s-au constatat nule absolut clauzele prevăzute în Contractul de credit nr. x/19.03.2007 la art. 3.1 parţial în privinţa dobânzii variabile şi posibilităţii băncii de modificare unilaterală a dobânzii, art. 3.2, art. 3.3 ii, art. 3.4, art. 3.7 lit. b) în totalitate, iar art. 9.6 parţial în ceea ce priveşte cesiunea obligaţiilor băncii, precum şi al clauzei prevăzute la paragraful al treilea din Actul adiţional nr. x/07.09.2009 la contractul de credit nr. x/19.03.2007, s-a dispus eliminarea clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. x/19.03.2007 la art. 3.1 parţial în privinţa dobânzii variabile şi posibilităţii băncii de modificare unilaterală a dobânzii, art. 3.2, art. 3.3 ii, art. 3.4, art. 3.7 lit. b) în totalitate, iar art. 9.6 parţial în ceea ce priveşte cesiunea obligaţiilor băncii, precum şi al clauzei prevăzute la paragraful al treilea din Actul adiţional nr. x/07.09.2009 la contractul de credit nr. x/19.03.2007, a fost obligată pârâtă să restituie reclamantei suma de 558 euro în RON la cursul BNR din ziua plăţii percepută cu titlu de comision de acordare, dobânda legală calculată la suma de 558 euro de la data achitării şi până la data plăţii efective, suma de 11.013,24 euro în RON la cursul BNR din ziua plăţii percepută cu titlu de comision de administrare calculată până la data de 13.07.2015, precum şi dobânda legală calculată la suma de 11.013,24 euro de la data achitării şi până la data plăţii efective, a fost obligată pârâta să emită noi grafice de rambursare conform prezentei hotărâri, la data rămânerii definitive a hotărârii, s-au respins celelalte capete ale cererii principale, inclusiv cererea de compensare, ca neîntemeiate, s-a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată şi s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.

Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 2507/2017 din 27 iunie 2017 a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 10094/29.06.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015; a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă B. S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capetele de cerere referitore la constatarea ca abuzive a clauzelor prevăzute la art. 3.2 şi art. 3.3 din contract privind comisioanele de acordare şi de administrare şi la restituirea sumelor percepute cu acest titlu şi dobânda legala aferenta şi la paragraful 3 din actul adiţional nr. x şi la art. 9.6 din contract; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.4 din contractul de credit doar în ceea ce priveşte sintagma "banca are dreptul să revizuiască nivelul dobânzii penalizatoare în funcţie de politica sa de creditare" a fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.602,2 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel (1602,2 RON taxa judiciară de timbru şi 2000 RON onorariu de avocat redus).

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. . Prin adresa din 06 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a înaintat recursul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 06 noiembrie 2017 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluţia completului din data de 20 noiembrie 2017 s-a fixat termen de judecată la 14 februarie 2018.

În şedinţa publică din data de 14 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei şi a reţinut:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenţii cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac -, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În considerentul 29 din decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a reţinut că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Din considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care instanţa supremă nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

Mai mult decât atât, chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în verificarea jurisprudenţei, în considerentele 30 şi 31 din decizie, Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului şi nu a accesului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs.

Relevante în acest sens sunt considerentele care vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat ideea că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a instanţei supreme.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ..], în timp ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

Potrivit art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din dispoziţia legală menţionată rezultă fără neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia este pronunţată de Tribunalul Bucureşti în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina cauza în favoarea Curţii de Apel Bucureşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2507/2017 din 27 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2018.