Abusive bank loan clauses: lack of material jurisdiction for appeal against tribunal decision up to 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2018

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3850 din 18.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Suceava a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare; a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâtă prin întâmpinare.; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., domiciliat în judeţul Suceava, cu domiciliul ales la Cabinet avocat "B." cu sediul în municipiul Suceava, judeţul Suceava, în contradictoriu cu pârâta C.

S.A., cu sediul în Bucureşti, CUI x, cu sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul SCA D. din Bucureşti; a constatat existenţa clauzelor abuzive cuprinse în art. 5 teza a II - a cu privire la noţiunea de "dobândă de referinţă revizuibilă semestrial care se afişează la sediile C." şi art. 9 lit. a), b), c) şi f) (cu privire la comisionul de rambursare anticipată, comisionul de acordare credit, comisionul de administrare şi comision de urmărire riscuri) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 674 din data de 20.06.2007.; a constatat existenţa clauzelor abuzive cuprinse în art. 2.10 lit. a), art. 3.1, art. 3.3, art. 3.8 şi art. 3.9 din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 674 din data de 20.06.2007.; a obligat pârâta să elimine clauzele constatate ca fiind abuzive.; a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda încasată în temeiul art. 5 teza a II - a din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 674 din data de 20.06.2007 şi dobânda rezultată după înlăturarea din conţinutul art. 5 teza a II - a noţiunii de "dobândă de referinţă revizuibilă semestrial care se afişează la sediile C." din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 674 din data de 20.06.2007, pentru perioada 20.06.2007 - 05.03.2010.; a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare şi comision de urmărire riscuri, în temeiul contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 674 din data de 20.06.2007, de la momentul încheierii contractului şi până la data de 05.05.2011.; a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 250,25 RON, încasată cu titlu de comision de rambursare anticipată.; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferentă sumelor mai sus menţionate (constând în dobândă, comision de administrare, comision de urmărire riscuri, comision acordare credit şi comision de rambursare anticipată), calculată de la data plăţii sumelor de către reclamant şi până la data achitării efective a debitului de către pârâtă.; a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor formulate de către reclamant.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către pârâtă privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 3850 din 18.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Suceava a formulat apel C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 606 din 3 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării apelului promovat de apelanta pârâtă C. S.A. în contradictoriu cu A., ca nefondată. A fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A., cu sediul în Bucureşti, înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului sub nr. x/1991, având CUI x, înmatriculată la registrul bancar la nr. x/18.12.1999, cu sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul SCA D. din Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 3830 din data de 18.10.2016, pronunţată de Judecătoria Suceava, intimat fiind reclamantul A., având domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat B., în jud. Suceava, ca neîntemeiat. A fost respinsă cererea apelantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.A.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 19.09.2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curtea de apel judecă, ca instanţă de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că toate recursurile, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, vor fi soluţionate de instanţa supremă.

Trebuie subliniat că, nu doar în cazul competenţei materiale a curţii de apel ca instanţă de recurs este reglementată condiţionarea "în cazurile anume prevăzute de lege", ci aceasta determină capacitatea tuturor instanţelor de control judiciar de a judeca, ca instanţe de recurs: pentru tribunale la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., pentru curţile de apel la art. 96 pct. 3 C. proc. civ. şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Această ierarhie instituţională, rezultă în mod evident atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94 - 97 C. proc. civ.

Din ansamblul prevederilor C. proc. civ. se poate deduce că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal ce are la bază judecătoriile şi în vârful cărora se găseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanţă de la un nivel intermediar.

Astfel, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine şi altor instanţe decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspect ce reiese şi din interpretarea sintagmei "instanţa ierarhic superioară" din cadrul art. 483 alin. (4) C. proc. civ., al cărui rol nu este de a conferi instanţei supreme competenţa de a soluţiona orice recurs, rolul acestei sintagme fiind cel de a crea o dihotomie între recursurile de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte şi recursurile de competenţa celorlalte instanţe de control judiciar - tribunale şi curţi de apel, pe de altă parte.

Totodată, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Suceava, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 606 din 3 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2018.