Supreme Court declinatory of jurisdiction: Recourse against county court appellate decision in credit clause case belongs to appellate court under Art. 97(1) CPC

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2018

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 4.11.2015, sub nr. x, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. să se constate caracterul abuziv al următoarele clauze inserate în contractul de credit nr. x/5.08.2008 şi în consecinţă să le declare nule:comision de acordare credit de 2,5 % flat; comision de administrare de 37,50 euro lunar; comisionul de risc menţionat la art. 6 din contract şi la art. 3.8 din condiţii generale de creditare, restituirea sumelor percepute cu acest titlu la care să se adauge dobânda legală; clauza privind dobânda de referinţă variabilă precum şi orice altă clauză care permite C. S.A. modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii şi restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă nedatorată, la care urmează să se adauge dobânda legală, calculată până la data restituirii efective; au solicitat reclamanţii şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7907 din 13.12.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015 Judecătoria Buzău a admis în parte cererea, formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C., şi, în consecinţă: constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit în valoare de 2,50%, clauză stipulată în convenţia de credit nr. x/5.08.2008, la art. 9; a constatat nulitatea absolută a clauzei menţionate anterior; a obligat pârâta la plata sumei încasate cu titlu de comision de acordare, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia; a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare de 37,50 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1 stipulată în convenţia de credit nr. x/5.08.2008 la art. 9 lit. a); a constatat nulitatea absolută a clauzei menţionate anterior; a obligat pârâta la plata sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, de la data încasării acestuia şi până la data pronunţării, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia.

Împotriva acestei decizii a formulat apel C. S.A..

Prin decizia nr. 1163/2017 din 12 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul pârâtei C. S.A.. cu sediul în Bucureşti, şi sediul procesual ales la SCA D. cu sediul profesional în Bucureşti, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B., ambii cu domiciliul în municipiul Buzău, judeţul Buzău şi cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat E. cu sediul profesional în municipiul Buzău, str. x 7A, judeţul Buzău, împotriva sentinţei civile nr. 7907 din 13.12.2016 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2015. A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că au fost respinse capetele de cerere din acţiunea introductivă referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare. Au fost menţinute restul dispoziţiilor. Au fost obligaţi intimaţii reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3922,57 RON, reprezentând taxă de timbru, onorariul de avocat redus şi cheltuieli de transport, către apelanta pârâtă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. şi B..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 19.09.2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curtea de apel judecă, ca instanţă de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că toate recursurile, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, vor fi soluţionate de instanţa supremă.

Trebuie subliniat că, nu doar în cazul competenţei materiale a curţii de apel ca instanţă de recurs este reglementată condiţionarea "în cazurile anume prevăzute de lege", ci aceasta determină capacitatea tuturor instanţelor de control judiciar de a judeca, ca instanţe de recurs: pentru tribunale la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., pentru curţile de apel la art. 96 pct. 3 C. proc. civ. şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Această ierarhie instituţională, rezultă în mod evident atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94 - 97 C. proc. civ.

Din ansamblul prevederilor C. proc. civ. se poate deduce că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal ce are la bază judecătoriile şi în vârful cărora se găseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanţă de la un nivel intermediar.

Astfel, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine şi altor instanţe decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspect ce reiese şi din interpretarea sintagmei "instanţa ierarhic superioară" din cadrul art. 483 alin. (4) C. proc. civ., al cărui rol nu este de a conferi instanţei supreme competenţa de a soluţiona orice recurs, rolul acestei sintagme fiind cel de a crea o dihotomie între recursurile de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte şi recursurile de competenţa celorlalte instanţe de control judiciar - tribunale şi curţi de apel, pe de altă parte.

Totodată, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Ploieşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1163/2017 din 12 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2018.