Competence for Recourse in Low-Value Civil Disputes: Legislative Gap and Hierarchical Jurisdiction of Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 24 mai 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

1. să se constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute în Contractul de Credit nr. x din 22 august 2008 la:

- art. 4.1. alin. (2), având în vedere că nu se menţionează în mod clar şi transparent care este valoarea celor 3 variante de dobândă la momentul semnării contractului şi pentru încălcarea de către pârâtă a principiul previzibilităţii costurilor şi al existenţei unui obiect determinat sau determinabil al contractului, nu se precizează la ce se raportează cele 3 variante de la lit. a)-c) şi în funcţie de ce indicator pot să varieze, raportat la prev. art. 1 şi următoarele din Legea 193/2000 şi ale Anexei acestei legi de la lit. a), b), e), f), g). Au solicitat reclamanţii să se dispună nulitatea absolută a acestor clauze şi eliminarea lor din contract;

- art. 4.2, prin care pârâta decide în locul clientului formă de dobândă aplicabilă în contract; pentru încălcarea prevederilor de mai sus au solicitat să se dispună nulitatea absolută a acestei clauze şi eliminarea eidin contract;

- art. 4.7. referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii "În funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în "Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor bancare", ca modalitate de stabilire şi modificare a dobânzii în mod unilateral de către pârâta, fără a exista consimţământul clienţilor şi să se dispună eliminarea din contract şi constatarea nulităţii absolute a acestei clauze;

- art. 5.2 şi 14.4., prin care pârâta este autorizată să modifice valoarea ratelor de credit şi valoarea dobânzii curente în mod unilateral şi în lipsa semnării unui Act Adiţional; pentru încălcarea prevederilor de mai sus au solicitat de asemenea să se dispună nulitatea absolută a acestora şi eliminarea din contract;

2. să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului de Credit nr. x din 22 august 2008 dobânda iniţială stabilită de 4,6%, în baza clauzelor abuzive menţionate la petitul 1, din 22 septembrie 2009 şi să fie obligată pârâta începând cu această dată să recalculeze retroactiv dobânda şi să restituie în CHF sumele de bani reţinute în plus peste valoarea dobânzii iniţiale, de la data majorării la zi, până la data aplicării acestei hotărâri definitive de către bancă, plus dobânda legală aferenta de la data fiecărei plaţi şi până la data restituirii sumelor de bani. Din calculul realizat anterior introducerii acţiunii, din 22 septembrie 2009 şi până în 22 aprilie 2016 valoarea obiectului litigiului, respectiv valoarea sumelor de bani reţinute lunar prin majorarea abuzivă a dobânzii este de 3.339,75 CHF, respectiv 13592 RON, la cursul BNR din 23 mai 2016,1 CHF =4,07 RON;

3. să se constate caracterul abuziv şi să se dispună în principal nulitatea absolută a prevederilor de la art. 1.3 din Actul Adiţional din 28 martie 2013, aferent contractului de credit x din 22 august 2008, prin care marja de dobândă a fost majorată la valoarea de 5.400 %, să se constate că aceasta majorare a marjei a fost şi este o practică comercială abuzivă conform art. 9 din Legea 190/1999 şi a Legii 193/2000 şi incorectă, agresivă, prin constrângere şi influenţă nejustificată, potrivit prev. art. 8 şi 9 lit. c) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor;

4. să se constate existenţa clauzei abuzive prevăzute la art. 6.2 denumită comision de administrare din Contractul de Credit Bancar nr. x din 22 august 2008, în valoare de 0,15% şi să se dispună nulitatea absolută şi eliminarea acestei clauze. În consecinţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea valorii în CHF a comisionului de administrare încasat în baza clauzelor abuzive şi achitat conform extraselor de cont, din 22 septembrie 2008 şi până la data eliminării comisionului de administrare din contract şi a încetării încasării efective de către bancă, la zi, până la data aplicării acestei hotărâri definitive de către bancă, plus dobânda legală aferentă de la data fiecărei plaţi şi până la data restituirii sumelor de bani. Din calculul realizat anterior introducerii acţiunii, din 22 septembrie 2008 şi până în 22 aprilie 2016 valoarea obiectului litigiului, respectiv valoarea sumelor de bani reţinute lunar cu titlu de comision de administrare este de 5.729 CHF, respectiv 23317 RON,la cursul BNR din 23 mai 2016, 1 CHF =4,07 RON;

5. să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul nr. x din 22 august 2008 la art. 6 punctul 6.1 privind un comision de procesare de 1,9% şi să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 1.335 CHF (respectiv 5433 RON la cursul BNR din 23 mai 2016 de CHF=4,07 RON), reţinută cu acest titlu, încasat de bancă conform extrasului de cont ataşat, plus dobânda legală aferentă de la data plăţii şi până la data restituirii sumei de bani.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10367 din 12 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă:

- s-au constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. .4.7 din Contractul de credit nr. x din 22 august 2008 referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor bancare" şi s-a dispus eliminarea ei din contract;

- s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la art. 5.2 şi 14.4 din Contractul de credit nr. x din 22 august 2008, prin care banca poate modifica valoarea ratelor de credit şi valoarea dobânzii curente în mod unilateral şi în lipsa unui act adiţional;

- s-a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută la art. 6.2 din Contractul de credit nr. x din 22 august 2008 referitoare la perceperea de către bancă, lunar, a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% şi s-a dispus eliminarea ei din contract, fiind obligată pârâta la restituirea valorii în CHF a comisionului de administrate încasat în baza acestei clauze, calculat pentru perioada 22 septembrie 2008 - 28 martie 2013, la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu data fiecărei plăţi până la data restituirii integrale;

- s-a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută la art. 6.1 din acelaşi contract de credit referitoare la perceperea unui comision de procesare de 1,9% şi a fost obligată pârâta la restituirea sumei încasate cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală aferentă de la data plăţii şi până la data restituirii;

- s-a respins în rest acţiunea, fiind obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 875/A/LP din 5 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă s-a decis, în complet de divergenţă, respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat de apelanta C. S.A. în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 10367 din 12 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara, sub aspectul caracterului abuziv al comisionului de administrare.

Tribunalul a respins apelul declarat de apelanta C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţei.

A admis apelul declarat de apelanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimata C. S.A., împotriva sus-menţionatei sentinţe.

A modidicat în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.2. din contractul de credit bancar nr. x din 22 august 2008 şi a decis eliminarea acestora din contract.

A dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă cu depăşirea procentului de 4,6%/an până la data încheierii actului adiţional - 28 martie 2013, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării sumelor şi până la restituirea acestora.

A obligat-o pe intimata C. S.A. la plata către apelanţii A. şi B. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi admiterii apelului pârâtei, cu consecinţa desfiinţării sentinţei tribunalului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat la 1 noiembrie 2017 la Tribunalul Timiş.

Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 9 noiembrie 2017.

La 21 decembrie 2017, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi în soluţionarea recursului, excepţia netimbrării recursului şi excepţia tardivităţii declarării recursului.

De asemenea, la 12 februarie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar note de şedinţă prin care a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Înaltei Curţi şi declinarea competenţei de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată competenţa de soluţionare a căii de atac în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 875/A/LP din 05 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.