Penalty-fixing appeal sent to tribunal on material incompetence; lower court ruling stands

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 10 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar Constanţa şi Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanţa, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fixeze suma definitivă datorată de intimate ca urmare a neexecutării de către debitoarea Comisia Locală de Fond Funciar Constanţa a obligaţiei de a face, stabilită prin decizia civilă nr. 522/R/2013 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă şi să se dispună obligarea debitoarei la plata sumei de 1000 RON pentru fiecare zi de întârziere pentru perioada cuprinsă între 09 decembrie 2015 şi până la pronunţarea încheierii, sumă cuantificată la 9 noiembrie 2016 la valoarea de 336.000 RON.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 176 din 15 februarie 2017, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia Civilă la 9 martie 2017 sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 4865/2017 din 24 aprilie 2017, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanţa, invocată de către această pârâtă.

A respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de către pârâtele Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanţa şi Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanţa.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Constanţa şi Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanţa şi, în consecinţă:

A stabilit suma definitivă în cuantum de 489.000 RON cu titlu de penalitate în sarcina pârâtei Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Constanţa pentru neexecutarea obligaţiei stabilite prin intermediul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 522/R/2013, pronunţată la 24 aprilie 2013 de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2008, pentru perioada 09 decembrie 2015 - 10 aprilie 2017 inclusiv.

A obligat-o pe pârâta Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor Constanţa la plata către reclamanţi a sumei de 489.000 RON cu titlu de penalitate pentru neexecutarea obligaţiei stabilite prin intermediul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 522/R/2013, pronunţată la 24 aprilie 2013 de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2008, pentru perioada 09 decembrie 2015 - 10 aprilie 2017 inclusiv. Nu a acordat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar Constanţa şi Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanţa şi au solicitat admiterea căii de atac şi casarea sentinţei recurate, având în vedere faptul că instanţa s-a pronunţat cu încălcarea prevederilor deciziei nr. 16 din 06 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 178 din 21 noiembrie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul a fost înregistrat la 13 decembrie 2017 sub acelaşi număr unic de dosar.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 248 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei sentinţe pronunţate într-un proces având ca obiect o cerere de executare silită, întemeiată pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd:

"dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor".

Prin urmare, în speţă, competenţa materială în primă instanţă aparţine instanţei de executare, respectiv judecătoriei, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de o judecătorie, ca instanţă de executare - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, analiza dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării sentinţei recurate de către Judecătoria Constanţa, secţia Civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Tribunalului Constanţa, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentele -pârâte Comisia Locală de Fond Funciar Constanţa şi Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 4865/2017 din 24 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria Constanţa, secţia Civilă, în favoarea Tribunalului Constanţa.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.