Jurisdiction for reviewing bank credit abuse cases under RON 200,000 threshold in the absence of a statutory assignment to the Supreme Court

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Aiud la 7 noiembrie 2017 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Aiud, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună:

I. Constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute parţiale a Contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1408 PF din 20 iunie 2007 încheiat între părţi, în ceea ce priveşte următoarele clauze:

- pct. 5 teza I din Contractul de credit în care se arată că dobânda este variabilă ulterior;

- pct. 5 teza finală din Contractul de credit, în care se arată că după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C.., la care se adaugă 1,5 pp;

- pct. 2.10.a din Condiţiile Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit bancar nr. 1408 PF din 20 iulie 2007, referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda;

- pct. 2.11 din Condiţiile Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit, referitoare la comunicarea noului procent de dobândă şi la acceptarea acestuia de către împrumutat;

- pct. 3.7 din Condiţiile generale de creditare - Anexă la Contractul de credit, conform căruia banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare;

II. Desfiinţarea şi înlăturarea din Contractul de credit a clauzelor contractuale menţionate la pct. I;

III. Să se constate abuzivă şi nedatorată orice sumă percepută de pârâte cu titlu de dobândă începând cu data încheierii Contractului de credit până la soluţionarea definitivă a cauzei şi care excede procentului de 7,4% pe an;

IV. Să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor percepute în mod nelegal şi abuziv cu titlu de dobândă, prin aplicarea unei dobânzi care excede procentului de 7,4 pe an, începând cu data încheierii Contractului de credit, până la rămânerea definitivă a hotărârii care se va pronunţa în prezenta cauză;

V. Să fie obligate pârâtele să achite dobânda legală aferentă sumelor solicitate cu titlu de dobândă percepută în mod abuziv şi nelegal peste procentul de 7,4/an, calculată începând cu plăţii până la data restituirii efective şi integrale a acestor sume;

VI. Să fie obligate pârâtele ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei care se va pronunţa, să le pună la dispoziţie Contractul de credit bancar modificat conform sentinţei şi un nou grafic de rambursare a creditului;

VII. Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 şi următoarele C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, art. 969 şi art. 948 din C. civ. de la 1864 şi art. 192 şi următoarele C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 604/2017 din 26 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Aiud s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţi. S-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze: - clauza prevăzută de art. 5 teza a II a din contractul de credit bancar nr. 1408 PF din 20 iunie 2007, referitor la stabilirea cuantumului dobânzii anuale şi punctul 2.10.a din Condiţiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit de mai sus privitor la modificarea dobânzii variabile, urmând ca dobânda să fie recalculată prin raportare la procentul de 7,4 pe an, potrivit tezei I a art. 5 din contractul de credit, clauza 2.11 din Condiţiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit de mai sus privitor la comunicarea noului procent de dobândă şi la acceptarea acestuia de către împrumutat, precum şi clauza 3.7 din condiţiile generale de creditare - Anexă la contractul de credit potrivit căruia banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare.

S-a dispus eliminarea din contractul de credit nr. x din 20 iunie 2007 a clauzelor abuzive arătate în aliniatul precedent.

Au fost obligate pârâtele, în solidar, să restituie reclamanţilor sumele încasate de la aceştia cu titlu de dobândă, începând cu 20 iunie 2007 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, doar în ceea ce priveşte sumele care depăşesc cuantumul dobânzii de 7,4 % pe an, avută de părţi în vedere la data încheierii contractului.

Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data încasării lor şi până la data restituirii efective către reclamanţi.

Au fost obligate pârâtele ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să le pună la dispoziţie reclamanţilor un nou grafic de rambursare a creditului care să cuprindă cele dispuse prin sentinţă.

S-au respins în rest pretenţiile reclamanţilor.

Au fost obligate pârâtele în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 de RON, reprezentând onorariu avocaţial.

S-a respins cererea de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând modificarea sentinţei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1314/A/2017 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă s-a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 604/2017 din 26 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Aiud, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B.. A fost obligată pârâta C. S.A. să plătească reclamantului A. 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Alba, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost înregistrat la 14 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Alba.

Tribunalul Alba a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat la 29 decembrie 2017 pe rolul secţiei a II-a a instanţei supreme.

La termenul din 13 februarie 2018, instanţa supremă a invocat ex officio excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată competenţa de soluţionare a căii de atac în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1314/A/2017 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.