Competence to hear cassation in civil disputes valued under 200,000 RON following the invalidation of the transitional threshold
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the material competency objection, ruling that it lacked jurisdiction to hear the cassation appeal filed by the defendant against a final appellate decision of the Brașov Tribunal. Consequently, the court referred the case to the Brașov Court of Appeal for resolution, leaving the lower courts' financial obligations—specifically the defendant's liability for compensatory damages, legal interest, and inflation adjustment—unaffected pending that review. The dispute arose from a contractual termination where the plaintiff (a national rail company) sued for unpaid debts, resulting in a first-instance dismissal that was reversed on appeal. The decisive legal basis for the High Court's lack of jurisdiction was the identified legislative void following the Constitutional Court's declaration of unconstitutionality regarding the threshold value for appeals, combined with an interpretation of Articles 97 and 497 of the Code of Civil Procedure, which excludes the Supreme Court from judging appeals against Tribunal decisions in civil matters valued at 200,000 RON or less, thereby mandating referral to the hierarchically superior Court of Appeal.
Legislator headnote
AI generatedart. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ, art. 95 pct. 2 C. proc. civ; Competence to hear cassation in civil disputes valued under 200,000 RON following the invalidation of the transitional threshold: , cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1164, 1169, 1350, 1516, 1530 şi următoarele C. civ., ale art. 30, art. 194 şi următoarele C. proc. civ., ale H.G. nr. 581/1998, ale O.U.G. nr. 12/1998, ale H.G. nr. 643/2011 şi ale O.G. nr. 13/2011.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 13 februarie 2018
Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la 4 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 16.039,91 RON actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală aferentă, reprezentând daune interese compensatorii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1164, 1169, 1350, 1516, 1530 şi următoarele C. civ., ale art. 30, art. 194 şi următoarele C. proc. civ., ale H.G. nr. 581/1998, ale O.U.G. nr. 12/1998, ale H.G. nr. 643/2011 şi ale O.G. nr. 13/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 8926 din 09 septembrie 2016, Judecătoria Braşov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată şi obligarea intimatei-pârâte A. S.R.L. la plata către reclamantă a următoarelor sume: suma de 16.036,91 RON, aferentă facturii nr. x din 06 august 2015, reprezentând daune-interese compensatorii datorate ca urmare a rezilierii contractului dintre părţi din culpa exclusivă a pârâtei care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale asumate; suma de 157,16 RON, reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie până la data formulării acţiunii, precum şi actualizarea sumei în continuare până la data plăţii efective; suma de 552,61 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal, calculată până la data introducerii acţiunii, precum şi în continuare până la executarea efectivă a obligaţiei de plată a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.
Intimata A. S.R.L. a formulat apel incident.
Prin decizia civilă nr. 1369/A din 23 iunie 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva sentinţei civile nr. 8926 din 09 septembrie 2016 a Judecătoriei Braşov; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea astfel cum a fost precizată şi a obligat-o pe pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamantă a următoarelor sume: 16.036,91 RON, reprezentând daune-interese compensatorii; 552,61 RON reprezentând dobânda legală pentru perioada 21 august 2015 - 28 decembrie 2016, care se va calcula în continuare până la data achitării efective a debitului principal; suma de 157,16 RON, reprezentând valoarea indicelui de inflaţie calculat la debitul principal până la 04 ianuarie 2016, care se va calcula în continuare până la data achitării efective a debitului principal; suma de 963 RON cheltuieli de judecată. A respins apelul incident formulat de intimata A. S.R.L. şi a obligat-o pe intimată la plata către apelantă a sumei de 453,5 RON cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L. şi a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi rejudecarea apelurilor, cu consecinţa respingerii apelului declarat de reclamantă şi a admiterii apelului incident formulat de pârâtă, precum şi a obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 20 decembrie 2017 sub acelaşi număr unic.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 248 şi la 132, alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.
În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.
Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".
Acest text trebuie înţeles, însă, prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă în precedent şi îndeosebi din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1369/A din 23 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Braşov.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.