Material jurisdiction of the Supreme Court for appeals against tribunal decisions in claims up to 200,000 RON following Constitutional Court Decision No. 369/2017

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la 20 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză:

1. să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit nr. x încheiat la 12.05.2006:

o Clauza cuprinsă la art. 1.3 lit. b) privind comisionul de acordare al creditului;

o Clauza cuprinsă la art. 1.3. lit. c) privind comisionul de administrare;

o Clauza cuprinsa la art. 5.1. privitoare la costul rezervelor minime obligatorii stabilita la art. 1.2.;

o Clauza cuprinsă la art. 7.1. lit. m), n) si o) privitoare la cazuri de neîndeplinire contract;

o Clauza cuprinsă la art. 7.2. privitoare la scadenţa anticipată raportat la art. 7.1. lit. m), n) si o)

o Clauza cuprinsă la art. 8.2. privind competenţa de soluţionare a litigiilor de către instanţele din Bucureşti (sediul băncii);

2. să se constate nulitatea absolută a clauzei din Actul adiţional nr. x din 16.08.2006 la Contractul de credit nr. x/12.05.2006 privind variaţia costului rezervelor minime obligatorii;

3. să se constate nulitatea absolută a clauzei din Actul adiţional nr. x din 16.02.2007 la Contractul de credit nr. x/12.05.2006 referitoare la modificarea art. 5.1 si 5.3. privitoare la marja variabilă a băncii;

4. să se dispună anularea clauzelor mai sus menţionate şi înlăturarea lor din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 12.05.2006, din Actul adiţional nr. x/16.08.2006 şi din Actul adiţional nr. x/16.02.2007 şi implicit obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare;

5. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 3.984 Euro reprezentând comision de acordare al creditului;

6. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor reprezentând comision de administrare încasat de la data încheierii Contractului de credit şi până la stoparea comisionului încasat necuvenit şi a recalculării graficului de rambursare, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului datorat calculată de la data încasării acestor sume şi până la plata lor;

7. să se dispună restituirea diferenţei de dobândă încasată nelegal, între modul cum a fost calculată la data semnării contractului (EURIBOR la 3 luni + marja de 4 p.p.) şi modul de calcul stabilit ulterior, raportat la modificările unilaterale efectuate de pârâtă pe parcursul derulării contractului;

8. să se dispună obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, calculată de la data încasării acestor sume şi până la plata lor;

9. să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, ale O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar şi pe dispoziţiile art. 1535 C. civ.

La 02 octombrie 2015, ca urmare a admiterii cererii de strămutare prin sentinţa civilă nr. 90/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, cauza a fost trimisă în temeiul art. 145 C. proc. civ. spre competentă soluţionare Judecătoriei Deva.

Dosarul a fost înregistrat la această din urmă instanţă sub nr. x/02.10.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2051/2016 din 5 iulie 2016, pronunţată de Judecătoria Deva s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei C. S.A. - Sucursala Sibiu şi, în consecinţă, s-a respins cererea formulată împotriva pârâtei C. S.A. - Sucursala Sibiu, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

S-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, precum şi excepţia lipsei de interes a capetelor de cerere privind anularea clauzelor contractuale prin care a fost reglementat modul de calcul al dobânzii şi modificarea formulei de calcul a dobânzii, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a contractului de credit nr. x/12.05.2006 în ce priveşte următoarele clauze: clauza contractuală prev. de art. 1.3 lit. b) privind comisionul de acordare, clauza contractuală prev. de art. 1.3 lit. c) privind comisionul de administrare, clauza contractuală prevăzută de art. 5.1 privind costul rezervelor minime obligatorii, clauza contractuală prev. de art. art. 7.1 lit. m), n) şi o) referitoare la cazurile de neîndeplinire a contractului, clauza contractuală prevăzută de art. art. 7.2 privitoare la scadenţa anticipată în situaţia art. 7.1 lit. m) şi o), clauza contractuală prevăzută de art. art. 8.2 privitoare la competenţa de soluţionare a litigiilor, clauza din Actul adiţional nr. x/16.08.2006 la contractul de credit nr. x/12.05.2006 privind variaţia costului rezervelor minime obligatorii şi clauza din Actul adiţional nr. x/16.02.2007 la contractul de credit nr. x/12.05.2006 referitoare la înlocuirea art. 5.1 şi 5.3 din contractul iniţial potrivit căreia marja în funcţie de care variază dobânda aplicabilă creditului depinde exclusiv de decizia băncii.

S-a dispus înlăturarea clauzelor menţionate anterior din contractul de credit şi actele adiţionale.

A fost obligată pârâta la întocmirea şi eliberarea unui grafic de rambursare a împrumutului acordat, conţinând sumele reprezentând rate lunare, calculate după eliminarea clauzelor a căror nulitate a fost constatată prin hotărâre.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 3.984 euro reprezentând comision de acordare a creditului şi sumele reprezentând comision de administrare încasate de la data încheierii contractului de credit şi până la stoparea comisionului încasat necuvenit.

A mai fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 7.974,29 euro cu titlu de dobândă percepută în mod abuziv în perioada 16.06.2006-16.03.2016, precum şi sumele achitate cu titlu de dobândă ulterior perioadei menţionate şi până la stoparea dobânzii încasate necuvenit.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale calculată de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la restituirea efectivă a sumelor datorate.

Totodată, pârâta a fost obligată şi la plata către reclamanţi a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 558/A/2017 din 24 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins ca nefondat apelul introdus de către C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2051/2016, pronunţată de Judecătoria Deva. A fost obligată apelanta C. S.A. la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către intimaţii A. şi B..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., care a solicitat, în principal, admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi, în temeiul prevederilor art. 498 şi 497, coroborate cu art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., anularea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare în primă instanţă Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, motivat de faptul că a fost pronunţată de către o instanţă necompetentă din punct de vedere teritorial. În subsidiar, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în primul rând anularea deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar în al doilea rând anularea deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, recurenta a solicitat şi obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate băncii de soluţionarea recursului, a apelului şi a fondului cauzei, conform art. 451 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat la 27 iulie 2017 pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia.

Prin decizia nr. 184/2017 din 01 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu de instanţă şi a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursului declarat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 558/A/2017, pronunţată de Tribunalul Hunedoara.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 8 decembrie 2017 sub acelaşi număr unic.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 248 şi la 132, alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles, însă, prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă în precedent şi îndeosebi din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 558/A/2017 din 24 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.