Bank's appeal over abusive CHF credit terms referred to Court of Appeal on jurisdictional grounds; lower annulment rulings stand

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Timişoara Mărăşti au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate ca fiind abuzivă clauza cuprinsă la art. 1.3 lit.

a) din Contractul de credit nr. x din data de 04.02.2008 încheiat între părţi, privind comisionul de acordare în cuantum de 1.620 CHF; să constate nulitatea absolută a acestei clauze, şi în consecinţă să oblige pârâta C. S.A., la restituirea către reclamanţi a sumei de 1.620 CHF, actualizată cu rata inflaţiei şi la care să fie calculată şi acordată dobânda legală de la data reţinerii şi până la data restituirii efective; suma de 1.620 CHF reprezintă la data formulării prezentei acţiuni echivalentul a 6.642,81 RON, calculat la cursul BNR din 05.04.2016 de 1 CHF= 4,1005 RON; să se constatate ca fiind abuzivă şi să se constate nulitatea absolută a sintagmelor "conform deciziei băncii/sale" cuprinse la art. 5.1 şi 5.4 din Contractul de credit nr. x din data de 04.02.2008 încheiat între părţi, prin care pârâta îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda, conform propriei decizii, fără a exista un motiv întemeiat, în funcţie de clemente neverificabile/netransparente, neprevăzute în contract, şi să dispuneţi eliminarea acestei sintagme din contract; să oblige în consecinţă pârâta C. la restituirea către reclamanţi a tuturor sumelor de bani achitate de aceştia, respectiv percepute şi/sau reţinute de C. suplimentar cu titlu de diferenţă de dobândă ca urmare a majorării unilaterale abuzive a marjei băncii cu 2,00 puncte procentuale, de la 4,30% la 6,30%, începând cu data de 21.05.2009 şi până la data încetării încasării efective de către bancă a dobânzii majorate abuziv; să se dispună ca pentru fiecare sumă achitată de reclamanţi lunar în plus, în mod nedatorat, în temeiul clauzei nule de la art. 5.1 şi 5.4 din contract, să fie calculată şi acordată de către pârâtă dobânda legală aferentă de la data achitării/perceperii fiecărei sume şi până la data plăţii/restituirii efective, precum şi actualizarea sumelor reţinute nejustificat/achitate în plus cu rata inflaţiei;

în temeiul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., obligarea pârâtei C. S.A. la plata către reclamanţi a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 12264 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2016, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. S.A. - Sucursala Timişoara, excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita constatarea caracterului abuziv şi înlăturarea clauzelor pretins abuzive invocată de pârâtă, precum şi excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita restituirea sumelor achitate.

A fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii A. si B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A si C. S.A- Sucursala Timişoara.

S-a constatat caracterul abuziv si nulitatea absoluta a clauzei prevăzuta de art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/04.02.2008, privind comisionul de acordare in cuantum de 1620 CHF si s-a dispus eliminarea acestei clauze din contract.

A fost obligată pârâta C. S.A la plata către reclamanţi a sumei de 1620 CHF euro reprezentând comision de acordare la cursul BNR din ziua plăţii, actualizata cu rata inflaţiei, la care se adaugă dobânda legala pentru aceeaşi perioada.

S-a constatat caracterul abuziv si nulitatea absoluta a sintagmelor "conform deciziei băncii/sale" cuprinse la art. 5.1 si 5.4 din contractul de credit nr. x/04.02.2008, prin care parata îşi rezerva dreptul de a modifica unilateral dobânda, conform propriei decizii, in funcţie de elemente neverificabile/netransparente, neprevăzute in contract si dispune eliminarea acestor clauze din contract.

A fost obligată pârâta C. S.A la restituirea tuturor sumelor de bani achitate suplimentar cu titlu de diferenţa de dobândă ca urmare a majorării unilaterale abuzive a marjei băncii cu 2,00 puncte procentuale, de la 4.30% la 6,30%, începând cu data de 21.05.2009 şi până la data încetării încasării efective de către banca a dobânzii majorate.

S-a dispus ca pentru fiecare suma achitata lunar, in plus, in mod nedatorat, in temeiul clauzelor nule de la art. 5.1 si 5.4 din contract, sa fie calculata si acordata dobânda legală aferentă de la data achitării/perceperii fiecărei sume si până la data plăţii/restituirii efective.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1416/2017 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă s-a respins apelul formulat de pârâta C. S.A. în contradictoriu cu reclamanţii A. si B. împotriva sentinţei civile nr. 12254 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2016.

S-a respins cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată, fiind apelanta-pârâtă la plata către intimaţii reclamanţi a sumei de 2082,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat pârâta C. S.A..

Prin adresa emisă la 21 martie 2018, Tribunalul Timiş a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1416/2017 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 martie 2018.

La termenul de judecată din 14 iunie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Timişoara.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timişoara, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Timiş.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1416/2017 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2018.