Competence for appeal against civil court decisions: High Court jurisdiction limited to appeals against Court of Appeal rulings

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 6 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii absolute a următoarelor clauze prevăzute în Contractul de credit imobiliar nr. x din 04,07.2007 (condiţii particulare) şi în Contractul de credit nr. x din 04.07.2007 (condiţii generale) - încheiate de reclamanţi cu banca pârâtă (Sucursala Timiş): clauza privind comisionul de în tocmire dosar în valoare de 1584 euro perceput de banca pârâtă pentru creditul acordat, calculat în procent de 1,8% din valoarea creditului şi plătibil la semnarea contractului (art. 8 pct. 1 din Contract - condiţii particulare, precum si art. 4.1 lit.

a) din Contract - condiţii generale); clauza privind comisionul de gestionare/administrare perceput lunar de banca pârâtă pentru creditul acordat, calculat în procent de 0,1% la soldul creditului acordat (art. 8 pct. 3 din Contract - condiţii particulare, precum si art. 4.1 lit. b), din) Contract - condiţii generale); clauza relativ la dobânda majorată aplicată la ratele de credit (principal şi dobândă) înregistrate la restanţă (art. 9 pct. l din Contract - condiţii particulare si art. 6.7 din Contract - condiţii generale); clauza relativ la comisionul de administrare a creditului restant aplicat la ratele de credit (principal şi dobândă) înregistrate la restanţă (art. 9 pct. 2 din Contract - condiţii particulare, precum şi la art. 4 pct. l lit.

d) si art. 6.7 teza finala din Contract - condiţii generale); clauza privind obligaţia împrumutatului de a încheia poliţa de asigurare a imobilului ipotecat doar la asigurătorul de grup agreat de banca - D. S.A., prima de asigurare fiind calculata prin aplicarea cotei de 0.029% la soldul lunar al creditului curent+restant, (art. 10 pct. 2 lit.

a) si lit.

b) din Contract - condiţii particulare, precum si art. 7.1, art. 10.1 lit.

d) din Contract - condiţii generale); clauza privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată si a neîndeplinirii oricărei obligaţii din contract, indiferent de graficul de rambursare, cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente, (art. 6.13, art. 6.14 din Contract - condiţii generale); clauza privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul în care intrarea in vigoare a unei noi reglementari conduce la diminuarea semnificativa a rentabilităţii băncii, indiferent de graficul de rambursare, cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente, (art. 15.5 alin. (2) din Contract - condiţii generale); să oblige banca pârâtă la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzei abuzive privind comisionul de întocmire dosar si clauzei abuzive privind comisionul de gestionare/administrare, împreună cu dobânda legală aferentă (plata nedatorată - art. 994 C. civ.), începând cu data perceperii (încasării) sumelor şi până la momentul plaţii efective; precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1764 din 9 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu pârâta S.C. C. S.A. şi, în consecinţă:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8 pct. 1 din Contract - condiţii particulare, precum şi art. 4.1 lit. a) din Contract - condiţii generale privind comisionul de întocmire dosar. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8 pct. 3 din Contract - condiţii particulare, precum şi art. 4.1 lit. b), din) Contract - condiţii generale privind comisionul de gestionare/administrare.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. art. 10 pct. 2 lit. a) şi lit. b) din Contract - condiţii particulare, precum şi art. 7.1, art. 10.1 lit. d) din Contract - condiţii generale privind obligaţia împrumutatului de a încheia poliţa de asigurare a imobilului ipotecat doar la asigurătorul agreat de banca - D. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6.13 din Contract - condiţii generale privind rezilierea de plin drept a contractului dacă împrumutatul nu respectă vreuna din clauzele şi obligaţiile prevăzute de contract.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 15.5 alin. (2) din Contract - condiţii generale privind rezilierea de plin drept a contractului. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. art. 1.3.1 din Actul adiţional nr. x din data de 17.09.2010 privind comisionul lunar de administrare a creditului, calculat în procent de 0,1% la soldul creditului.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive constatate ca fiind abuzive. S-a respins în rest acţiunea. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 4000 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta S.C. C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1420/NLP/A din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1764 din 9 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. C. S.A..

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte şi rejudecând:

Constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8 pct. 1 din Contract - condiţii particulare, precum şi art. 4.1 lit. a) din Contract - condiţii generale privind comisionul de întocmire dosar.

Constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8 pct. 3 din Contract - condiţii particulare, precum şi art. 4.1 lit. b) din Contract - condiţii generale privind comisionul de gestionare/administrare.

Constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 10 pct. 2 lit. a) şi lit. b) din Contract - condiţii particulare, precum şi art. 7.1 din Contract - condiţii generale referitoare la obligaţia de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurare agreata de bancă.

Respinge cererea de constatare a caracterului abuziv a prevederilor art. 10.1 lit. d) din Contract - condiţii generale .

Constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6.13 din Contract - condiţii generale privind rezilierea de plin drept a contractului dacă împrumutatul nu respectă vreuna din clauzele şi obligaţiile prevăzute de contract.

Constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 15.5 alin. (2) din Contract - condiţii generale privind rezilierea de plin drept a contractului.

Constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. art. 1.3.1 din Actul adiţional nr. x din data de 17.09.2010 privind comisionul lunar de administrare a creditului, calculat în procent de 0,1% la soldul creditului.

Obligă pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate necuvenit în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, cu excepţia sumelor reprezentând prime de asigurare, fiind menţinută în rest sentinţa atacată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta S.C. C. S.A..

Prin adresa emisă la 21 martie 2018, Tribunalul Timiş a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1420/NLP/A din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 martie 2018.

La termenul de judecată din 14 iunie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Timişoara.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timişoara, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Timiş.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta - pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1420/NLP/A din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2018.