Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2881/2018 AI generated

Jurisdictional allocation of civil appeals against tribunal decisions: scope of Supreme Court competence under Art. 97(1) of the Code of Civil Procedure and constitutional limits on appellate access

Case Number Decizia nr. 2881/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed its material jurisdiction, declaring itself incompetent and remanding the case to the Court of Appeal of Suceava for resolution of the appeal, thereby deferring the final substantive outcome on the underlying debt. The dispute concerned a consumer credit agreement where the plaintiffs sought the absolute nullity of an abusive risk commission clause and restitution of fees, a claim that the first-instance court had rejected but the appellate court had subsequently admitted, leading the bank to file an appeal. The decisive legal basis for the court's order was Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, which limits the Supreme Court's jurisdiction to appeals against judgments of appellate courts or specific cases expressly provided by law; the court held that it does not act as a court of general jurisdiction for all appeals and that the constitutional requirement of equal access to justice is satisfied by the right to appeal itself, not by mandatory access to the supreme instance, thus mandating that the appeal be heard by the hierarchically superior court to the tribunal.

Legislator headnote

AI generated

art. 494 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 27 C. proc. civ, art. 5 alin. (3) C. proc. civ, art. 135 alin. (2) C. proc. civ; Jurisdictional allocation of civil appeals against tribunal decisions: scope of Supreme Court competence under Art. 97(1) of the Code of Civil Procedure and constitutional limits on appellate access: Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Keywords

AI generated
article of civil procedure constitutional jurisdiction banking law rights of access allocation clause nullity of agreements and decisions

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuţi la data de 21 aprilie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. Cluj - Napoca şi C. - Sucursala Rădăuţi, au solicitat instanţei să constate nulitatea absoluta a clauzelor abuzive cuprinse în art. 5 lit. a) din Convenţia de Credit nr. x din 04.06.2007 si art. 3.5 stipulate in Condiţiile Generale, să dispună restituirea comisionului de risc pentru perioada 04.06.2007 -25.07.2011 şi obligarea la plata dobânzii legale începând cu data încasării sumelor nedatorate si până la achitarea efectivă a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 528 din 9 februarie 2017, Judecătoria Rădăuţi a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. Cluj - Napoca şi C. - Sucursala Rădăuţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 473 din 20 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 528 din 09 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi în dosarul civil nr. x/2016, pe care o anulează şi, în rejudecare:

Respinge ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, lipsei de obiect şi lipsei de interes, invocate de pârâta C. S.A..

Admite acţiunea şi constată ca fiind abuzive clauzele cuprinse în art. 5 lit. a) din Convenţia de credit nr. x din 04.06.2007 (Condiţii Speciale) şi art. 3.5 din Condiţii Generale la acelaşi contract de credit, privind comisionul de risc.

Obligă pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor A. şi B. comisionul de risc încasat pentru perioada 04.06.2007 - 25.07.2011 şi a dobânzii legale aferente începând cu data încasării şi până la achitarea (restituirea) efectivă a debitului (comision de risc).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A..

Prin adresa emisă la 13 martie 2018, Tribunalul Suceava a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 473 din 20 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 martie 2018.

La termenul de judecată din 14 iunie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Suceava.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Suceava, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Suceava.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Suceava, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Suceava, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 473 din 20 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2018.