Supreme Court material jurisdiction gap: Recusal of appellate review against Tribunal decisions in claims under 200,000 RON due to legislative omission post-unconstitutionality ruling

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia Civilă la 16 mai 2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., i-a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea pârâtului C. la plata contravalorii manoperei conform contractului din 05 martie 2002, în cuantum de 26.000 RON (fără T.V.A.), sumă la care se adaugă dobânzile conform prevederilor legale şi penalităţi în cuantum de 0.5% pe zi, calculate asupra valorii neachitate, precum şi obligarea pârâtei B. la plata către societate a sumei de 15.600 RON, ce reprezintă contravaloarea facturii nr. x din 29 aprilie 2002 şi a chitanţelor aferente acesteia, sumă la care se adaugă dobânzile conform prevederilor legale şi penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi, calculate asupra valorii neachitate.

La 4 decembrie 2014, reclamanta a depus cerere precizatoare şi modificatoare.

Cu privire la B., având în vedere că a fost deja obligată la plata sumei de 15.600 RON prin decizia penală nr. 787 din 18 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, nu mai solicită obligarea acesteia la plata sumei de 15.600 RON, încasată la 29 aprilie 2002.

Având în vedere faptul că societatea a fost lipsită de folosinţa acestei sume (de 15.600 RON) din anul 2002 la zi, solicită obligarea pârâtei să plătească dobânda legală din 29 aprilie 2002 până la data achitării efective a creanţei. Arată că se aplică în cauză dobânda legală în materie comercială.

Având în vedere devalorizarea monedei naţionale în perioada 29 aprile 2002 - 18 iunie 2014 (data pronunţării deciziei penale), solicită obligarea pârâtei la plata actualizării sumei de 15.600 RON, începând cu 29 aprilie 2002 şi până la 18 iunie 2014.

Cu privire la C., solicită obligarea la plata sumei de 26.000 RON, valoare manoperă conform Contract nr. x din 05 martie 2002; obligarea pârâtului la plata actualizării sumei de 26.000 RON, începând cu 30 mai 2002 până la restituirea efectivă a creanţei principale; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale la suma de 26.000 RON, începând cu 30 mai 2002 până la restituirea efectivă a creanţei principale; obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere de 0,5% pe fiecare zi de întârziere.

La 7 mai 2015, reclamanta a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea cererii, obligarea chematului în garanţie la plata sumei de 26.000 RON (în locul pârâtului C.); obligarea chematului în garanţie la plata actualizării sumei de 26.000 RON de la 30 mai 2002 şi până la restituirea efectivă a creanţei principale (în locul pârâtului C.); obligarea chematului în garanţie la plata dobânzii legale a sumei de 26.000 RON de la 30 mai 2002 şi până la restituirea efectivă a creanţei principale (în locul pârâtului C.); obligarea la plata sumei de 5000 euro cu titlu de daune morale pentru tergiversarea cauzei din 2002 şi până în anul 2014; obligarea la plata eventualelor cheltuieli de judecată faţă de C..

Prin sentinţa civilă nr. 8236 din 19 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a fost respinsă excepţia prescripţiei, invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. faţă de pârâta B., a fost respinsă respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. faţă de pârâta B.; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. faţă de pârâtul C. şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Împotriva sentinţei civile nr. 8236 din 19 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 4275 din 6 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 8236 din data de 19.06.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii B. şi C. ca neîntemeiat şi a luat act că intimatul-pârât C. nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., susţinând că recursul îl vizează doar pe intimatul-pârât C., hotărârea pronunţată de curtea de apel fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1096 din C. civ. de la 1864, precum şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 787/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti la 24 octombrie 2017.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 20 noiembrie 2017.

La termenul din 13 februarie 2018, instanţa supremă a invocat ex officio excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată competenţa de soluţionare a căii de atac în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4275 din 6 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.