Supreme Court jurisdiction over civil appeals against tribunal decisions: exclusive competence of the Court of Appeal despite unconstitutionality of monetary thresholds for extraordinary remedy access

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Lugoj la data de 22 martie 2016 sub nr. x/2016 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi cu S.C. C. S.a.R.L., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 2 alin. (2), a clauzei stipulate la art. 3 alin. (2), a clauzei stipulate la art. 4 alin. (3) şi a clauzei stipulate la art. 4. alin. (4), toate din convenţia de credit nr. x/10.03.2006. De asemenea, reclamantul a solicitat să se dispună restituirea sumelor achitate în mod nedatorat de către reclamant ca urmare a aplicării clauzelor abuzive de către societatea bancară, precum şi acordarea unor dobânzi legale asupra sumelor achitate în mod nedatorat, calculate de la data perceperii acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2970 din 3 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Lugoj s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta S.C. C. S.a.R.L. prin întâmpinare.

Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta S.C. C. S.a.R.L. prin întâmpinare.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a paratei S.C. B. S.A., invocată de pârâta S.C. B. S.A. prin întâmpinare.

Admite în parte acţiunea civilă modificată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., şi S.C. C. S.a.R.L., înregistrată în Registrul Comerţului şi al Companiilor la secţiunea B sub nr. x, cu sediul procesual ales în Bucureşti.

Constată caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 2 alin. (2) din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 10.03.2006 privind comisionul lunar de gestionare a creditului, redenumit comision de administrare credit prin Actul adiţional nr. x încheiat la data de 17.09.2010 şi dispune eliminarea clauzei din contract.

Constată caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3 alin. (2) din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 10.03.2006 prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica procentul de dobândă în funcţie de costul resurselor sale şi dispune eliminarea clauzei din contract.

Constată caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4 alin. (3) din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 10.03.2006 prin care banca are dreptul de a percepe o dobândă penalizatoare şi dispune eliminarea clauzei din contract.

Constată nulitatea Actului adiţional nr. x încheiat la data de 17.09.2010 la Contractul de credit nr. x încheiat la data de 10.03.2006, implementat unilateral de bancă.

Obligă pârâtele să restituie reclamantului sumele de bani încasate cu titlu de comision de gestionare credit redenumit comision de administrare credit (prin Actul adiţional încheiat la data de 17.09.2010 17.09.2010), respective cu titlu de dobândă penalizatoare, începând de la data încheierii contractului până în prezent, precum şi în continuare până la eliminarea clauzelor din contract, la care se adaugă dobânda legală de la data plăţii fiecărei sume lunare cu acest titlu.

Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiecare pârâtă câte 1.000 RON, acordate în raport de pretenţiile considerate justificate.

Respinge în rest acţiunea civilă ca neîntemeiată.

Ia act că pârâta S.C. B. S.A. şi-a rezervat dreptul de a-şi recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

Respinge cererea pârâtei S.C. C. S.a.R.L. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. SaRL.

Prin decizia civilă nr. 1210/NLP/A din 6 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă s-a anulat ca insuficient timbrat apelul formulat de pârâtă S.C. C. SaRL împotriva sentinţei civile nr. 2970 din 3 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Lugoj în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. şi apelanta pârâtă S.C. B. S.A..

S-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost obligate apelantele la plata către intimat a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, fiecare apelantă fiind obligată la plata sumei de 600 de RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A. - prin Sucursala Timişoara.

Prin adresa emisă la 6 martie 2018, Tribunalul Timiş a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. - prin Sucursala Timişoara împotriva deciziei civile nr. 1210/NLP/A din 6 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 9 martie 2018.

La termenul de judecată din 14 iunie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Timişoara.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timişoara, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Timiş.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. - prin Sucursala Timişoara împotriva deciziei civile nr. 1210/NLP/A din 6 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2018.