Jurisdictional bar on cassation against first-instance civil decisions; absence of statutory basis for Supreme Court review of district court rulings

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 07.04.2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu intimata B. S.A. să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit nr. x din 06.03.2008 şi în actul adiţional nr. x la acest contract din 02.06.2014, respectiv:

- clauzele referitoare la dobândă, care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a preciza condiţiile în care poate interveni modificarea dobânzii, respectiv clauzele prevăzute art. 5 teza a II-a din contract de credit cu privire la "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă administrată, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 2,95"

- clauzele-referitoare la dobândă - prevăzute la art. 7 şi art. 8 din contractul credit şi art. 1.5 din actul adiţional - care prevăd dobânda majorată în caz de credite şi/sau dobânzi restante ale împrumutatului;

- clauza referitoare la comisioane, respectiv: art. 9 lit. a) din contract - comision de rambursare anticipata; art. 9 lit. c) din contract - comision de administrare de 36 RC lunar; art. 9 lit. d) din contract - comision de-transformare prima solicitare - flat de 0,50% flat; art. 9 lit. e) din contract - comision de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00% flat; art. 9 lit. f) din contract - comision de urmărire riscuri - 122,40 RON lunar; art. 1.2 lit. a) din actul adiţional - comision de administrare 30 RON lunar; art. 1.2 lit. b) din actul adiţional - comision de rambursa anticipata;

- clauza referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului - respectiv art. 7.4 lit. g) şi h) din Condiţiile generale de creditare - Anexa la contract - care permite declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte oricare din obligaţiile asumate prin contract, respectiv nu îşi îndeplineşte oricare din obligaţiile asumate prin celelalte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca.

Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate, a solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a acestor clauze, cu consecinţa eliminării acestora din contractul de credit; obligarea pârâtei, ca o consecinţă a repunerii părţilor în situaţia anterioară în temeiul clauzelor nule, la restituirea sumelor reţinute in baza clauzelor nule achitate în mod nedatorat, cât şi la recalcularea dobânzilor şi restituirea sumei ce constituie diferenţă de dobândă plătită majorat, încasată în urma modificării unilaterale, fără acordul împrumutatului, începând cu luna aprilie 2008, la zi; obligarea pârâtei la plata către reclamant a dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate arătate la capătul III de cerere la data plăţii efective a acestui debit, în temeiul O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezent litigiu.

Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 12943 din 04.10.2016, a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. x/06.03.2008 la art. 5 teza a II-a, art. 7 si art. 8 din contractul de credit, art. 1.5 din actul adiţional nr. x/02.06.2014, art. 9 lit. c) si f, art. 7.4 lit. g) si h din condiţiile generale de creditare, au fost constatate nule absolut clauzele prevăzute în contractul de credit nr. x/06.03.2008 la art. 5 teza a II-a, art. 7 si art. 8 din contractul de credit, art. 1.5 din actul adiţional nr. x/02.06.2014, art. 9 lit. c) si f, art. 7.4 lit. g) si h din condiţiile generale de creditare, s-a dispus eliminarea clauzelor prevăzute în contractul de credit nr. x/06.03.2008 la art. 5 teza a II-a, art. 7 si art. 8 din contractul de credit, art. 1.5 din actul adiţional nr. x/02.06.2014, art. 9 lit. c) si f, art. 7.4 lit. g) si h din condiţiile generale de creditare; a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele percepute cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri efectiv achitate în perioada 17.03.2008 - 02.06.2014; dobânda legală calculată la aceste sume de la data achitării şi până la data plăţii efective de către pârâtă, la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă în plus faţă de cuantumul iniţial de 9,9% pe an până la data de 02.06.2014, precum si dobânda legala calculată la aceste sume de la data achitării şi până la data plăţii efective de către pârâtă; a respins celelalte capete ale cererii principale ca neîntemeiate şi a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecata constând în onorariu de avocat ca neîntemeiată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2896 din 06 septembrie 2017 a admis apelul declarat de apelanta B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 12943 din 04.10.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul A., a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul ca a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor de la art. 9 lit. c) (privind comisionul de administrare), art. 7 si art. 8 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/6.03.2008 şi art. 1.5 din actul adiţional nr. x/2.06.2014 (privind dobânda penalizatoare); a respins ca neîntemeiată cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, precum şi de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a obligat intimatul la plata către apelanta a sumei de 2.097 RON cu titlu de cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei decizii pârâta B. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Bucureşti, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 16 aprilie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 24 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Bucureşti în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2896 din 06 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2018.