Nullity of appeals for failing to cite legal provisions in the dispositive when challenging factual evidence assessment and settled delictual liability

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 4 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2007, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. Vâlceana S.R.L. şi Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu-Sărat, obligarea acestora la reconstruirea aşa cum a fost şi pe fostul amplasament a staţiei de benzină care aparţinea reclamantei, ce se afla situată în Râmnicu-Sărat, judeţul Buzău, obligarea pârâtelor la plata contravalorii beneficiului de care fost lipsită prin înstrăinarea şi demolarea abuzivă a staţiei de benzină şi la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 1424 din 07 aprilie 2011, Tribunalul Buzău a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, a respins acţiunea comercială formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat-o pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 RON.

În motivarea acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu-Sărat are calitate procesuală pasivă, instituţia fiind aceea care a organizat licitaţii în calitate de creditor bugetar pentru imobilul în litigiu, considerente pentru care excepţia a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în noiembrie 1995 B. şi C. au constituit S.C. D. S.N.C., având ca punct de lucru staţia de benzină în litigiu. Ca aport social la capitalul social al S.C. D. S.N.C., B. a adus rezervoare şi pompe de benzină. Obiectul de activitate al societăţii este vânzare produse PECO (cosmetice auto, piese de schimb şi lubrifianţi îmbuteliate).

Construcţia staţiei de benzină s-a făcut pe terenul în suprafaţă de 1700 m.p., situat în strada x din municipiul Râmnicu-Sărat, potrivit contractului de concesiune nr. x din 8 iulie 1992.

Prin sentinţa penală nr. 714 din 8 decembrie 2000 a Tribunalului Buzău s-a constatat că actul juridic prin care se atestă proprietatea lui B. asupra rezervoarelor şi pompelor de benzină aduse ca aport social este nul.

Pentru realizarea creanţelor bugetare în sumă de 259.340,2 RON, datorate de debitoarea S.C. D. S.N.C., pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu-Sărat, în calitate de creditor bugetar, a întreprins forme de executare împotriva debitorului, procedând la organizarea de licitaţie publică.

Imobilul scos astfel la licitaţie a fost evaluat la suma de 210.128,4 RON .

La momentul vânzării bunurilor, proprietarul acestora, potrivit extrasului de carte funciară nr. x din 21 octombrie 2002 eliberat de Judecătoria Râmnicu-Sărat, era debitoarea S.C. D. S.N.C.

Între S.C. D. S.N.C. şi reclamanta S.C. A. S.R.L. au existat mai multe litigii, soluţionate după cum urmează: prin sentinţa civilă nr. 978 din 29 decembrie 1999 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 186 din 1 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost admisă acţiunea în revendicare a staţiei de benzină.

Tribunalul a reţinut că această sentinţă nu este opozabilă pârâţilor, reclamanta neefectuând nici o menţiune la registrul de carte funciară, iar omisiunea notării în cartea funciară de către reclamantă a dus la această stare conflictuală dintre părţile din prezentul litigiu.

Înscrierea în cartea funciară garantează existenţa dreptului real, scopul ei fiind acela de a atrage atenţia că există un litigiu cu privire la acel bun, de care trebuie să ia cunoştinţă eventualul său dobânditor.

Omisiunea acestei înscrieri în cartea funciară are ca efect ocrotirea dobânditorului de bună-credinţă, respectiv al pârâtei S.C. Vâlceana S.R.L. la momentul adjudecării bunului litigios - staţia de benzină.

În aceeaşi măsură, s-a reţinut că nici pârâtei Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu-Sărat nu-i poate fi reţinută culpa, atâta timp cât litigiile s-au purtat între S.C. A. S.N.C. şi S.C. D. S.N.C., sentinţe ce nu-i pot fi opozabile.

Reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 C. civ., care impun îndeplinirea a 4 condiţii cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; legătura de cauzalitate dintre acestea; existenţa culpei; neîndeplinirea uneia din aceste condiţii duce la exonerarea debitorului de a răspunde pentru urmările faptei sale.

Astfel, tribunalul a apreciat că, prin scoaterea la vânzare de către pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu-Sărat a imobilului staţie de benzină, situat în Râmnicu-Sărat, judeţul Buzău nu s-a urmărit producerea unei pagube în patrimoniul reclamantei, ci recuperarea creanţei datorate bugetului de stat de către debitorul S.C. D. S.N.C. în sumă de 259.340,2 RON care, potrivit extrasului de carte funciară nr. x din 21 octombrie 2002, era proprietarul imobilului în litigiu la acel moment.

Prin adjudecarea acestui imobil de către pârâta S.C. Vâlceana S.R.L., de asemenea, nu s-a urmărit producerea unei pagube.

Efectul presupusei fapte vătămătoare nu este rezultatul acţiunii celor două pârâte, ci mai degrabă al fostului asociat al reclamantei, B., care, prin declaraţia sa a creat aparenţa dreptului că staţia de benzină face parte din patrimoniul S.C. D. S.N.C., împotriva căreia s-a pornit executarea silită.

Împrejurarea că în anul 2004 s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 607 din 1 iunie 2004 sistarea lucrărilor de construcţie efectuate de pârâta S.C. Vâlceana S.R.L., urmare căreia reclamanta, prin executorul judecătoresc E., a pus în vedere pârâtei şi pe această cale sistarea lucrărilor, nu a fost reţinută de instanţă, ca efect al cauzei, întrucât la acel moment lucrările erau în cea mai mare parte finalizate de pârâtă, aşa cum rezultă din cele menţionate pe verso-ul procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc .

Tribunalul a mai reţinut că prejudiciul creat reclamantei nu este consecinţa directă a faptei ilicite a pârâţilor.

Pârâta S.C. Vâlceana S.R.L. s-a comportat ca un dobânditor de bună - credinţă de la momentul adjudecării şi până la edificarea noii staţii proprietate a sa, edificare făcută după obţinerea celor două autorizaţii, respectiv de demolare şi construire.

Pârâta S.C. Vâlceana S.R.L. a fost înştiinţată, pe calea notificărilor executorului judecătoresc, despre litigiile referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei, dar aceasta, în baza autorizaţiilor din 18 iunie 2004 şi 23 iunie 2004, a trecut la finalizarea construcţiei staţiei sale de benzină.

O eventuală culpă a pârâtei S.C. Vâlceana S.R.L. s-ar putea reţine, dar alături de culpa reclamantei şi a numitului B., însă, cum nu există niciun mijloc de a determina cu exactitate partea de contribuţie a fiecăruia la producerea pagubei, iar gradul de gravitate al culpelor respective este considerat drept criteriu util pentru stabilirea întinderii despăgubirii, acţiunea a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat şi reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitându-se admiterea căilor de atac, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.F.P. Râmnicu Sărat, respectiv modificarea în tot a aceleiaşi hotărâri şi admiterea acţiunii promovate de S.C. A. S.R.L. în totalitate, aşa cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 79 din 21 septembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia netimbrării apelului formulat de pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat, a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâtă şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. Vâlceana S.R.L.

Prin decizia nr. 1950 din 5 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti şi pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu-Sărat împotriva deciziei nr. 79 de la 12 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin decizia civilă nr. 104 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta Administraţia Finanţelor Publice ca nefondate.

Prin decizia nr. 1863 din 27 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 104 din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fiind casată această hotărâre şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 119 din 23 februarie 2016, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul promovat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, în temeiul art. 75 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, a constatat încetată de drept acţiunea judiciară formulată împotriva pârâtei S.C. Vâlceana S.R.L. şi a respins ca nefondat apelul promovat de către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău.

Prin decizia nr. 1992 din 23 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes, a nulităţii şi a inadmisibilităţii recursului recurentei - pârâte, invocate de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L., a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 119 din 23 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin aceeaşi decizie a fost respins recursul declarat de recurenta - pârâtă DIRECŢIA GENERALA REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUZĂU împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Referitor la recursul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Buzău s-a reţinut că la momentul licitaţiei nu exista pe rolul instanţelor de judecată o contestaţie la executare, nu exista o suspendare a executării silite, potrivit art. 78 din Ordonanţa nr. 11/1996, iar soluţia anularii licitaţiei publice a fost pronunţată irevocabil la mai mult de doi ani după efectuarea vânzării silite. De asemenea, chiar dacă într-o altă cauză fusese admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, acea soluţie a devenit irevocabilă ulterior.

Faţă de situaţia de fapt expusă, Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat nu avea temei legal în sensul suspendării executării silite, neputându-se reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite care să atragă răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la excepţiile invocate de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. Bucureşti prin întâmpinare, s-a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este nefondată, având în vedere dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., precum şi faptul că este corectă observaţia recurentei - reclamante referitoare la faptul că recursul exercitat de recurenta - pârâtă este formulat omisso medio, motiv pentru care excepţiile nulităţii şi lipsei de interes au fost respinse fără a mai fi analizate, la fel şi recursul.

Înalta Curte a constatat că recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI este fondat, reţinând că prin decizia de casare nr. 1863 din 27 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că în cauză existenţa faptelor ilicite şi caracterul ilicit al acestora au fost stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

Prin aceeaşi decizie de casare s-a reţinut că în dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat, având ca obiect contestaţie la executare împotriva procesului-verbal de licitaţie nr. x din 21 octombrie 2002, pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu-Sărat a avut calitatea de parte, astfel că aceasta cunoştea situaţia litigioasă a dreptului de proprietate al S.C. A. S.R.L. Totodată, sentinţa civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002, invocată de instanţa de apel în rejudecare drept argument al bunei - credinţe a pârâtei S.C. Vâlceana S.R.L., a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia Civilă, cu consecinţa anulării procesului-verbal de licitaţie nr. x din 21 octombrie 2002, prin care s-a înstrăinat staţia de benzină. De asemenea, în paralel, reclamanta a promovat şi o cerere de sistare a lucrărilor pe cale de ordonanţă preşedinţială, care a fost admisă prin sentinţa nr. 601 din 1 iunie 2004 a Tribunalului Buzău, executorie, pronunţată în dosarul nr. x/2004, în contradictoriu cu pârâta S.C. Vâlceana S.R.L.

Aşadar, pornind de la existenţa faptelor ilicite, instanţa de apel era obligată să analizeze condiţiile răspunderii civile delictuale astfel cum acestea rezultă din dispoziţiile art. 998-999 C. civ., dispoziţie dată de instanţa de casare în mod expres.

Elementele răspunderii civile delictuale se regăsesc în mod explicit în hotărârile judecătoreşti pronunţate ca urmare a demersurilor făcute de reclamantă în vederea anulării actelor prin care a fost prejudiciată şi lipsită de bunul său.

Astfel, prin decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, s-a dispus anularea procesului-verbal de licitaţie nr. x din 21 octombrie 2002, încheiat de pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat, prin care a fost înstrăinată staţia de benzină, prin urmare nu mai poate stabili contrariul, în sensul că acelaşi proces-verbal s-a încheiat cu bună - credinţă şi cu respectarea tuturor prevederilor legale, aşa cum greşit a procedat instanţa de apel în rejudecare.

Tot legat de aprecierea greşită a condiţiei bunei - credinţe a pârâtei Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat, Înalta Curte a reţinut şi faptul că în cauză recurenta a făcut dovada prin adresa din 21 octombrie 2002 că a adus la cunoştinţa pârâtei faptul că bunul scos la licitaţie era al său.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că acest act nu a fost apt să suspende executarea silită atâta timp cât obiectul licitaţiei purta asupra bunului unui terţ, iar nu asupra bunului debitorului. Invocarea naturii creanţei ca fiind bugetară nu reprezintă un temei pentru încălcarea proprietăţii altei persoane atunci când sunt indicii clare că bunul scos la licitaţie nu aparţine debitorului, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Nu are nicio justificare legală apărarea pârâtei că nu putea opri licitaţia, atâta timp cât aceasta avea cel puţin aparenţa că este contrară legii în condiţiile existenţei adresei nr. x din 21 octombrie 2002.

În rejudecare, prin decizia nr. 668 din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1424 din 7 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată precizată. A fost obligată intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 445.423 RON reprezentând contravaloarea lucrului pierit, respectiv valoarea denominată şi actualizată cu indicele preţurilor mărfurilor a sumei de 2.151.284.000 ROL şi a sumei de 271.780 RON reprezentând beneficiul nerealizat.

În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:

Instanţa de apel a arătat că la 05 noiembrie 2016 reclamanta a formulat cerere de restrângere a acţiunii, prin care a arătat că transformă capătul 1 a l cererii introductive de instanţă într-o cerere prin care solicită valoarea obiectului pierdut, respectiv suma de 2.151.284 ROL, denominată şi actualizată cu indicele de inflaţie de la 21 octombrie 2002 până la data efectivă a plăţii şi că menţine capătul 2 de cerere, respectiv obligarea pârâtului la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 247.632 de RON, valoare stabilită prin completarea la raportul de expertiză contabilă judiciară administrat în cauză la 08 iunie 2010.

De asemenea, curtea de apel a constatat că prin decizia de casare nr. 1992 din 23 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că în prezenta cauză sunt îndeplinite condiţiile existenţei faptei ilicite, precum şi lipsa bunei-credinţe a pârâtei, iar în rejudecarea apelului urma a se analiza doar întinderea prejudiciului, celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale fiind apreciate ca fiind îndeplinite de către instanţa de recurs.

În rejudecare, instanţa de apel a pus în discuţie decizia de casare şi, la solicitarea reclamantei, a admis proba cu expertiză contabilă, cu următoarele obiective: stabilirea valorii denominate şi actualizate cu indicele de inflaţie a sumei de 2.151.284.000 ROL de la 21 septembrie 2002 la zi şi stabilirea beneficiului pe care l-ar fi putut obţine din exploatarea staţiei de benzină situată în Râmnicu Sărat, Aleea x, începând cu 21 februarie 2002 la zi, având în vedere cifra de afaceri realizată de dobânditoarea S.C. Vâlceana S.R.L.

Având în vedere aceste dispoziţii, instanţa de apel a analizat condiţia întinderii prejudiciului, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale fiind considerate a fi îndeplinite de instanţa de casare.

Curtea de apel a reţinut că, potrivit expertizei contabile judiciare efectuată de expert F., valoarea denominată şi actualizată cu indicele de inflaţie a sumei de 2.151.284.000 ROL de la 21 octombrie 2002 până la sfârşitul lunii aprilie 2017 (dată până la care rata inflaţiei este disponibilă) este de 445.423 RON. Expertul contabil a stabilit întinderea beneficiului pe care l-ar fi putut obţine din exploatarea staţiei de benzină situată în Râmnicu Sărat, Aleea x având în vedere cifra de afaceri în perioada 2002-2013, rezultând un potenţial beneficiu de 271. 780 RON.

În ceea ce priveşte cenzurarea opiniei expertului contabil în ceea ce priveşte răspunsul expertului la primul obiectiv al expertizei şi luarea în considerare a opiniei expertului - parte, instanţa de apel a reţinut că, potrivit opiniei separate, expertul-parte a calculat valoarea denominată şi actualizată utilizând indicele preţului de consum pentru mărfuri nealimentare de 243%, rezultând o sumă de 504.110 RON, iar expertul numit de către instanţă a calculat valoarea denominată şi actualizată folosind indicele de inflaţie (IPC) de 207,05%, rezultând o sumă de 445.423 RON. Potrivit menţiunii din acest raport de expertiză, curtea de apel a reţinut că expertul a precizat că au fost utilizate informaţiile privind indicele preţului de consum şi rata inflaţiei preluate de pe site-ul Institutului Naţional de Statistică, fiind întocmită în acest sens anexa 1.

Instanţa de apel a dat eficienţă raportului de expertiză întocmit de F., întrucât acesta a precizat că au fost folosiţi indici de inflaţie de pe site-ul Institutului Naţional de Statistică, fiind întocmită şi o anexă în acest sens. Curtea nu a dat eficienţă opiniei separate, întrucât în cuprinsul acesteia nu se precizează că IPC- pentru mărfuri nealimentare a fost preluat de pe site-ul Institutului Naţional de Statistică şi nici cum s-a ajuns la valoarea de 243%, pentru a se da posibilitatea instanţei de judecată să verifice această valoare.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtă, instanţa de apel a reţinut că prin decizia 119 din 23 februarie 2016, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, iar împotriva acestei decizii apelanta-pârâtă a formulat recurs, acesta fiind respins prin decizia 1992 din 23 noiembrie 2016, astfel că instanţa de apel nu s-a mai pronunţat asupra cererii de apel formulată de pârâta de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., cât şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău.

Prin recursul declarat, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii integrale a acţiunii precizate şi restrânse şi obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău la plata sumei de 504.110 RON - contravaloare a lucrului pierit, respectiv a staţiei de benzină care format obiectul procesului-verbal de licitaţie nr. x din 21 octombrie 2002, reprezentând valoarea denominată si actualizată cu indicele preturilor mărfurilor nealimentare.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat prevederile directe şi conexe privind repararea integrală a prejudiciului: art. 998, art. 999, art. 1073 din C. civ. de la 1864 şi legislaţia privind observarea şi înregistrarea preţurilor şi tarifelor: Legea nr. 226/2009 privind organizarea şi funcţionarea statisticii oficiale în România, Regulamentul U.E. al Parlamentului European şi al Consiliului nr. 792/2016 privind I.A.P.C., care reprezintă cadrul legal pentru determinarea indiciilor armonizaţi ai preţurilor de consum.

În ceea ce priveşte repararea integrală a prejudiciului, respectiv valoarea reală a bunului pierit, arată că a solicitat valoarea pentru care staţia de benzină a fost înstrăinată la licitaţie, respectiv 2.151.284.000 ROL, denominată şi actualizată, având în vedere indicatorul I.P.C.pentru mărfuri nealimentare, fiind singura categorie din cele trei propuse pe site-ul Institutului National de Statistică în care se poate încadra staţia de benzină obligatorie conform Legii nr. 226/2016.

Astfel, susţine că, deşi instanţa se raportează, pentru actualizare, la indicatorul IPC - total, aplicarea IPC- Total este nelegală, întrucât acesta are în componenţă şi IPC - mărfuri alimentare şi IPC - Servicii, indici care nu pot fi aplicaţi unui bun staţie de benzină.

Pentru calculul valorii denominate şi actualizate cu indicele de inflaţie a sumei de 2.151.284.000 RON vechi (ROL) de la 21 octombrie 2002 la zi au fost utilizaţi indicii preţurilor de consum şi rata inflaţiei preluaţi de pe site-ul Institutului Naţional de Statistică.

Aşadar, arată că valoarea denominată şi actualizată cu indicele de inflaţie a sumei de 2.151.284.000 ROL de la 21 octombrie 2002 până la sfârşitul lunii aprilie 2017 este de 504.110 RON, iar această valoare respectă principiul reparării integrale a prejudiciului, în acord cu art. 1073 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdaunare", coroborat cu art. 998-999 din acelaşi cod.

Recurenta-reclamantă susţine că limitarea dreptului de a obţine acoperirea în totalitate a prejudiciului ar contraveni flagrant art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- art. 1 paragraf 1 din Protocolul C.E.D.O.

Recurenta mai arată şi că instanţa de apel a reţinut nelegal că nu poate fi primită opinia expertului parte privind IPC - mărfuri nealimentare, întrucât acesta nu precizează că indicii au fost luaţi de pe site-ul Institutului National de Statistică.

Astfel, menţionează că la fila x din opinia separată a expertului parte se precizează în două rânduri distincte faptul că indicii IPC - mărfuri nealimentare au fost luaţi de pe site-ul Institutului Naţional de Statistică, aspect precizat şi de reclamantă în obiecţiunile la raportul de expertiză şi în concluziile scrise şi orale.

De altfel, susţine că aceste informaţii furnizate de Institutul Naţional de Statistică sunt publice, opozabile tuturor şi mai ales instanţei de judecată, care este obligată să respecte şi să garanteze principiile dreptului la un proces echitabil şi la aflarea adevărului, consacrate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Arată că atât expertul parte, cât şi cel desemnat procedaseră în aceeaşi manieră: referirea şi încorporarea în lucrarea proprie a informaţiilor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, fapt pentru care apreciază că instanţa a încălcat principiile egalităţii în drepturi şi echităţii.

De asemenea, consideră că, în situaţia în care instanţa de apel avea dubii cu privire la veridicitatea informaţiilor privind IPC - mărfuri nealimentare prezentat în opinia separată a expertului parte, în temeiul art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. avea obligaţia să pună acest aspect în discuţia părţilor şi să ofere posibilitatea de a proba acest indice, în condiţiile în care nici expertul desemnat de instanţă nu a adus nici o probă extrinsecă raportului său.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă apreciază ca fiind întrunită şi ipoteza art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de apel interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii (respectiv capătul de cerere privind actualizarea sumei reprezentând contravaloarea bunului pierit) şi schimbând natura lămurită a coeficientului de actualizare, care trebuia să fie cel specific mărfurilor nealimentare şi nu cel al IPC-total.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Recurenta- pârâtă susţine că instanţa de apel a analizat doar condiţia întinderii prejudiciului, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale fiind considerate a fi îndeplinite de instanţa de casare.

Arată că Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat nu a urmărit un interes personal ocult, ci realizarea unor creanţe bugetare prin executarea silită potrivit art. 2 şi 60 din Ordonanţa nr. 11/1996.

De aceea, recurenta - pârâtă consideră că hotărârea astfel motivată de instanţa de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care în proces calitatea de parte trebuie să corespundă cu aceea de titular al dreptului şi respectiv obligaţiei ce formează conţinutul raportului de drept material, iar calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

În speţă, reclamanta şi-a restrâns acţiunea şi a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii bunului pierit (staţia de benzina), obligarea la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 247.632 RON, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că, în calitate de creditor bugetar, a pornit executarea silită împotriva debitoarei S.C. D. S.N.C., motivat de faptul că aceasta datora bugetului general consolidat obligaţii în sumă de 259.340,2 RON, în vederea executării în concret a legii, astfel că în mod corect Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat (organul de executare competent în acel moment) a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Organul fiscal era un terţ faţă de raporturile juridice dintre S.C. A. S.R.L. şi S.C. D. S.N.C., astfel că în cauză, la momentul scoaterii la licitaţie a bunului imobil, şi-a întemeiat buna - credinţă pe extrasul de carte funciară nr. x din 21 octombrie 2002, care la acel moment indica faptul că proprietar era S.C. D. S.N.C., potrivit dispoziţiilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 7/1996 (dispozitii aplicabile în forma de la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, potrivit principiului tempus regit actum).

Totodată, susţine că acţiunea având ca obiect contestaţie la executare, care a format obiectul dosarului nr. x/2002, a fost introdusă ulterior adjudecării imobilului, respectiv la 30 octombrie 2002. Chiar daca A.F.P.M. Râmnicu Sărat cunoştea situaţia litigioasă a dreptului de proprietate, această situaţie a devenit cunoscută ulterior, astfel că nu are relevanţă din perspectiva reţinerii faptei ilicite de înstrăinare a bunului altuia, bunul fiind înstrăinat anterior formulării constestatiei la executare.

Arată că la momentul licitaţiei nu exista pe rolul instanţelor de judecată o contestaţie la executare, nu exista o suspendare a executării silite, potrivit art. 78 din Ordonanţa nr. 11/1996, iar soluţia anularii licitaţiei publice a fost pronunţată irevocabil la mai mult de doi ani după efectuarea vânzării silite. De asemenea, chiar dacă într-o altă cauză fusese admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, acea soluţie a devenit irevocabilă ulterior.

Astfel, consideră că, indiferent care sunt motivele care au generat stări litigioase de-a lungul anilor între cel două societăţi comerciale - S.C. A. S.R.L. şi S.C. D. S.N.C. -, acestea nu pot avea drept consecinţă obligarea sa ca instituţie. Singura obligaţie care îi revine AFPM Râmnicu Sărat, urmare a deciziei nr. 931 din 22 iunie 2005, pronunţată de Curtea de apel Ploieşti este repunerea părtilor în situaţia anterioară.

De asemenea, susţine că, întrucât reclamanta nu a avut calitatea de parte cu ocazia vânzării bunurilor, nu se realizează niciun raport juridic între aceasta şi pârâtă, iar obiectul cererii nu îl reprezintă o contestaţie la executare, realizată de un terţ, potrivit art. 401 alin. (2) C. proc. civ.

Fapta ilicită reprezintă acţiunea sau inacţiunea contrară legii, care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane; aceasta se poate prezenta sub forma comisivă, atunci când autorul faptei încalcă o norma expresă care interzice acţiunea săvârşită sau omisivă, atunci când persoana fizică sau juridică nu îndeplineşte o acţiune pe care o impune norma legală.

Recurenta-pârâtă susţine că Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat nu avea temei legal în sensul suspendării executării silite, neputându-se reţine în sarcina instituţiei pârâte săvârşirea vreunei fapte ilicite care să atragă răspunderea civilă delictuală.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, întrucât motivele invocate vizează aspecte de netemeinicie, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind invocate formal.

Înalta Curte, potrivit art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va analiza cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor în raport de prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi de modul în care recurentele au înţeles să motiveze recursurile raportat la considerentele deciziei atacate.

Art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865 prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum şi dezvoltarea lor.

Motivarea recursul presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are posibilitatea de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Chiar dacă textul de lege sus-menţionat nu prevede în mod expres necesitatea ca aceste critici să combată soluţia instanţei de apel, în raport de argumentele de fapt şi de drept avute în vedere de această instanţă, este fără dubiu că aceste critici trebuie să vizeze considerentele instanţei anterioare, în caz contrar neexistând fundamentul exercitării unui control judiciar asupra hotărârii recurate.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, deşi aceasta a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Referitor la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii rezultând din aprecierea eronată a unor dispoziţii din C. civ. şi din legislaţia privind observarea şi înregistrarea preţurilor şi tarifelor. Astfel, recurenta dezvoltă critici referitoare la repararea integrală a prejudiciului prin raportare la indicatorii IPC reţinuţi de expertul judiciar care a întocmit expertiza contabilă în apel şi care nu a aplicat în mod corect aceşti indicatori pentru calculul valorii denominate şi actualizate a bunului pierit, staţia de benzină.

Înalta Curte observă că aceste susţineri, deşi tind să demonstreze încălcarea dispoziţiilor legale de drept material referitoare la principiile reparării integrale a prejudiciului, pun în discuţie în realitate modul în care instanţa de apel a ales între două opinii exprimate de doi experţi judiciari. În alţi termeni, recurenta-reclamantă critică evaluarea unui mijloc de probă şi, raportându-se la principii cu valoare generală, incontestabile fără discuţie, o face în termeni teoretici, fără a arăta în concret care a fost norma legală înfrântă de instanţa de apel la omologarea unei opinii de specialitate în defavoarea celeilalte.

Procedând în acest fel, recurenta-reclamantă se cantonează, reţine instanţa supremă, la critica relativă la aprecierea probatoriului, care se circumscrie laturii de temeinicie, necenzurabilă în recurs, aşa cum s-a arătat în precedent, fără a reuşi să facă o trimitere argumentată, convingătoare la textul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care nu arată norma legală nesocotită în cadrul evaluării probei.

Consecinţa este că, pe calea acestui raţionament şi fără a demonstra încălcarea legii, recurenta - reclamantă, nemulţumită de aprecierea făcută de instanţa de apel, solicită în mod eronat ca instanţa de recurs să intre pe tărâm probator şi să facă ea însăşi o altă opţiune, în condiţiile în care recursul vizează exclusiv aspecte de legalitate.

Totodată, susţinerile privind încălcarea de către instanţa de apel a principiilor egalităţii în drepturi şi echităţii, precum şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 paragraf 1 din Protocolul C.E.D.O. sunt simple afirmaţii, neargumentate juridic, ce vizează în realitate nemulţumirea aceleiaşi părţi legată tot de conţinutul şi concluziile expertizei judiciare contabile realizate, aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv.

Recurenta-reclamantă a precizat ca temei juridic şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, însă nu a indicat ce act juridic ar fi fost interpretat greşit, motivul de nelegalitate fiind invocat cu scopul de a repune în discuţie tot concluzia raportului de expertiză contabilă la care s-a oprit instanţa de apel.

Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă, deşi partea invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta reiterează aceleaşi critici care repun în discuţie calitatea de parte în raportul juridic delictual, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva recurentei-pârâte şi caracterul licit al acţiunilor sale, raportate la aspecte de fapt, fără a se indica încălcarea vreunui text legal.

Mai mult, aceste susţineri îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, în condiţiile în care ele nu mai pot fi luate în analiză, fiind deja dezlegate prin deciziile de casare pronunţate în ciclurile anterioare.

Astfel, prin decizia nr. 1992 din 23 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. Bucureşti împotriva deciziei nr. 119 din 23 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Prin aceeaşi decizie s-a respins recursul declarat de recurenta - pârâtă Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău împotriva aceleiaşi decizii.

Prin urmare, în rejudecare, în limitele stabilite prin decizia de casare, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. de la 1865, instanţa de apel a analizat numai apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru analiza întinderii prejudiciului, întrucât instanţa de casare a considerat îndeplinite celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu a criticat însă această hotărâre, ci s-a raportat la sentinţa primei instanţe.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel sub aspectul aplicării de către aceasta a dispoziţiilor legale privind întinderea prejudiciului şi astfel să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta- pârâtă a făcut abstracţie de existenţa judecăţii anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţate în apel. Simpla nemulţumire a părţilor faţă de soluţiile pronunţate, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursurilor, neinvocarea unor veritabile motive de recurs fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

În consecinţă, Înalta Curte, văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a III-a din acelaşi cod va constata nulitatea recursurilor declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, împotriva deciziei nr. 668 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.