Supreme Court lacks jurisdiction to hear appeal against tribunal decision without express statutory provision

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 21.12.2015, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv şi al indicelui de referinţă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. (fosta C.), D. (fosta D.) şi D. Sucursala Constanţa, a solicitat instanţei constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii clauzei cuprinse în art. 4.4 din contractul de credit şi garanţie reală imobiliară nr. 2702/2007 şi art. 4.5 şi 4.6; obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii, după următoarea formulă: marja băncii, la data semnării contractului+indicele de referinţă EURIBOR la 6 luni, conform art. 4.1. din contract; obligarea pârâtei să actualizeze contratul de credit, prin semnarea unui act adiţional, cuprinzând precizarea şi definirea elementelor componente ale dobânzii şi a cuantumului acestora, modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcţie de indicele de referinţă, cu menţiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor, modificarea acesteia urmând a se produce atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător, în funcţie de variaţiile indicelui de referinţă; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă, în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referinţă, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit şi rămânerea definitivă a hotărârii; constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii clauzelor art. 5.1 pct. 1şi 2 din contract, prin care s-a impus plata unui comision de acordare de 120 euro + 2,8% din suma creditului şi a unui comision de rambursare anticipată, cu consecinţa derulării în continuare a contractului, cu excluderea acestor clauze; obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare a creditului; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin capetele de cerere anterioare, pentru perioada achitării fiecărei sume şi data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 995 din 03.02.2017 Judecătoria Constanţa a respins ca neîntemeiată, a excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi excepţia prescripţiei dreptului la formularea capetelor de cerere referitoare la restituirea prestaţiilor, invocate de pârâta B.; a dispus admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., invocată de pârâta B., în privinţa capetelor de cerere 2 şi 3, precum şi a capetelor de cerere vizând restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă şi comision ulterior notificării cesiunii contractului şi, pe cale de consecinţă, respingerea capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. să recalculeze nivelul dobânzii şi să actualizeze contratul de credit, prin semnarea unui act adiţional şi obligarea pârâtei B. la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă, în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referinţă, pentru perioada cuprinsă între data notificării cesiunii de creanţă şi data rămânerii definitive a hotărârii, obligarea pârâtei B. la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin capetele de cerere anterioare, pentru perioada achitării fiecărei sume şi data restituirii efective, ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.

S.A. cu privire la primul capăt de cerere, excepţie invocată de pârâta D. S.A., admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. S.A. în ceea ce priveşte capătul 4 de cerere, capătul 5 de cerere, capătul 6 şi capătul 7 în ceea ce priveşte perioada anterioară notificării cesiunii de creanţă, respectiv, data de 21.08.2013, excepţie invocată de pârâta D. S.A. şi respingerea capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtei D. S.A la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă, în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referinţă, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data notificării cesiunii de creanţă, obligarea pârâtei D.

S.A la restituirea comisionului de acordare a creditului şi la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate prin capetele de cerere anterioare, pentru perioada achitării fiecărei sume şi data restituirii efective, ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi B., astfel cum a fost precizată; a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1, 4.4, 4.5, 4.6 din contractul de credit şi garanţie reală imobiliară nr. 2702/2007, care dau dreptul băncii la a modifica în mod unilateral dobânda şi art. 5.1.1., cu privire la comisionul de acordare; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea ca abuzivă şi nulitatea clauzei privind comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 5.1.2. din contract, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii după următoarea formulă: marja băncii, la data semnării contractului+indicele de referinţă EURIBOR la 6 luni şi să actualizeze contractul de credit, prin semnarea unui act adiţional; a obligat pârâtele să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de dobândă în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referinţă EURIBOR la 6 luni şi comision de acordare, astfel, sumele încasate până la data notificării cesiunii, 21.08.2013, de către pârâta B., iar sumele încasate ulterior acestei date, de către pârâta D.

S.A., obligarea pârâtelor să restituie reclamantului dobânda legală aferentă sumelor încasate cu titlu de dobândă în plus, peste marja fixă a băncii existentă la data semnării contractului + valoarea indicelui de referinţă EURIBOR la 6 luni şi comision de acordare, astfel, dobânda legală aferentă sumelor încasate până la data notificării cesiunii, 21.08.2013, de către pârâta B., iar dobânda legală aferentă sumelor încasate ulterior acestei date, de către pârâta D. S.A.; a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi a respins ca neîntemeiate cererile pârâtelor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1613 din 29.11.2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B. în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinţei civile nr. 995/03.02.2017 pronunţată de Judecătoria Constanţa; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzută la art. 5.1.1 din Contractul de credit şi garanţie reală mobiliară nr. 2702/2007 privind comisionul de acordare credit; a respins cererea de obligare a pârâtei B. la restituirea către reclamant a contravalorii comisionului de acordare credit, ca nefondată; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate; a respins apelul declarat de apelanta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 995/03.02.2017 pronunţată de Judecătoria Constanţa, ca nefondat şi a obligat intimatul A. la plata către apelanta B. a sumei de 2.643,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată (643,5 RON taxa judiciară de timbru şi 2.000 RON onorariu avocat redus).

Împotriva acestei decizii pârâta D. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanţa, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 04 aprilie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 24 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Constanţa în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1613 din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2018.