Supreme Court jurisdiction to review tribunal decisions: hierarchy of appellate instances and exclusion of direct cassation from appeal level

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 18.03.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii S.C. C. S.A. - Sucursala Câmpina şi D.. solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constatate caracterul abuziv şi să se declare nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr. x/07.05.2007 referitoare la comisionul de administrare lunară de 0.10 % aplicat la valoarea soldului creditului şi a clauzei corespondente nr. 9 din Actul Adiţional nr. 1 din data de 09.11.2011 referitoare la comisionul de administrare a creditului şi, pe cale de consecinţă, emiterea graficelor corecte de rambursare din care să fie exclus comisionul de administrare şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare de la data încheierii contractului şi până la momentul pronunţării hotărârii cu dobânda legală aferentă debitului datorat; să se constatate caracterul abuziv şi să se declare nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 1 pct. 1, 2, 3, 4 din Actul Adiţional nr. 1 din data de 09.11.2011 referitoare la dobânda anuală, rata anuală a dobânzii şi marja fixă, cât şi clauzele prevăzute la art. 4.3, art. 4.4 din contractul de credit ipotecar nr. x/07.05.2007 referitoare la posibilitatea Băncii de revizuire a ratei dobânzii şi, pe cale de consecinţă, menţinerea dobânzii iniţiale de la data semnării contractului, refacerea graficelor de rambursare conform acestei dobânzi şi restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate în mod nelegal de către Bancă; îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a contractului şi, pe cale de consecinţă, refacerea graficelor de rambursare şi obligarea pârâtei să le restituie sumele plătite în plus de la momentul acordării creditului până la momentul pronunţării hotărârii; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2073 din 31.05.2017 Judecătoria Câmpina a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. şi D.. şi în consecinţă, a constatat caracterul abuziv al următoarei clauze, prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x/07.05.2007 şi dispune înlăturarea acesteia: art. 4.3 în ceea ce priveşte dreptul băncii de a schimba nivelul dobânzii curente în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă, respectiv în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a respins acţiunea în rest, ca neîntemeiată; a obligat pârâta S.C. C. S.A. - Sucursala Câmpina să plătească reclamanţilor suma de 250 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 3256 din 02.11.2017, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2073 din 31.05.2017 pronunţată de Judecătoria Câmpina; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată; a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 1 din Anexa nr. 1 la Actul Adiţional nr. 1 din 09.11.2011 la contractul de credit ipotecar, pe care a anulat-o; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma încasată cu titlu de dobândă, care excede dobânzii stipulate în contract, de 4,85 % pe an, de la data încheierii actului adiţional; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate şi a respins ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta C. S.A..

Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Prahova, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 11 aprilie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 24 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Prahova în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Ploieşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3256 din 02 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2018.