Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions in civil matters requiring express statutory basis

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 10.06.2016 pe rolul Judecătoriei Bistriţa, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L., să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit (pct. 9 din contractul de credit şi pct. 3.1 din condiţiile generale), la comisionul de administrare (pct. 9 lit. a) şi pct. 3.9 din condiţiile generale), la clauzele referitoare la partea variabilă din dobânda contractuală denumită "dobânda de referinţă variabilă" (pct. 5 alin. (2) din contractul de credit bancar), precum şi a clauzei privind posibilitatea băncii de a modifica dobânda fără consimţământul împrumutatului în funcţie de costul resurselor de creditare (pct. 2.10 lit. a), din) condiţiile generale de creditare) din contractul de credit bancar nr. x/09.07.2008; să oblige pârâtele să restituie reclamantului toate sumele de bani achitate nedatorat în temeiul clauzelor nule menţionate mai sus, respectiv: comision de acordare credit în suma de 562,5 euro, comision de administrare în sumă de 11,25 euro/lună şi dobânda de referinţă variabilă în suma de aproximativ 7000 euro; să fie obligate pârâtele să achite reclamantului dobânda legală aferentă sumelor menţionate la pct. II din acţiune, începând cu data achitării lor şi până la restituirea lor efectivă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1049 din data de 6 aprilie 2017 Judecătoria Bistriţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., cu pârâta S.C. C. S.R.L. şi intervenienta D.; a constatat nulitatea absolută a prevederilor contractuale potrivit cărora dobânda este variabilă după primele 12 luni, fiind egală cu dobânda de referinţă variabilă la care se adaugă 1 punct procentual, şi a clauzelor potrivit cărora reclamantul datorează pârâtei comision de acordare credit şi comision de administrare, cuprinse în art. 5 şi 9 din contractul de credit nr. x încheiat la data de 09.07.2008 între reclamant, în calitate de împrumutat, şi pârâtă, în calitate de împrumutător; a dispus restituirea de către pârâte reclamantului a sumelor reprezentând diferenţa dintre dobânda fixă de 7,4% pe an şi dobânda variabilă aplicată după primele 12 luni, încasată de pârâte, precum şi a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare; au fost obligate pârâtele să achite reclamantului dobânda legală calculată asupra sumelor menţionate anterior de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata acestora şi au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2900 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bistriţa - Năsăud, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 966/2017 din 07 decembrie 2017 a admis atât apelul declarat de apelantul A., cât şi apelul formulat de apelanta B. S.A., îndreptate împotriva sentinţei civile nr. 1049/06.04.2017 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând dobânda contractuală, cu menţinerea în fiinţă a dispoziţiilor instanţei de fond în ceea ce priveşte comisionul de acordare şi administrare inclusiv a plăţii dobânzii legale aferente sumelor de restituit cu acest titlu dar care se va calcula de la data încasării acestora şi până la data plăţii efective (şi nu de la data introducerii acţiunii cum a dispus instanţa de fond) şi a menţinut în fiinţă şi dispoziţiile primei instanţe pe segmentul cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B. S.A..

Prin adresa emisă de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 03 aprilie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 17 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Cluj căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. şi recurenta-pârâtă B. S.A., împotriva deciziei civile nr. 966/2017 din 07 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bistriţa - Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2018.