Supreme Court Jurisdiction Over Tribunal Decisions Absent Express Statutory Attribution in Consumer Credit Fee Disputes

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., - B. - AGENŢIA GRIGORESCU, a solicitat constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei prevăzute la pct. 8 referitoare la comisionul lunar de gestionare a creditului, din Contractul de Credit nr. x din 20.02.2008, precum şi a clauzei prevăzute la pct. 4.1 lit. b). din Condiţiile Generale ale Contractului de Credit nr. 29 din 20.02.2008, privind perceperea şi modul de calcul a comisionului lunar de gestionare a creditului; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute ilegal cu titlu de comision lunar de gestionare a creditului, sume încasate de la data semnării contractului şi până în prezent; obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare luând în considerare petitul 1; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale asupra sumelor percepute în mod ilegal de la data plăţii şi până la data restituirii efective a acestor sume şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prin încheierea civilă din 30.06.2016 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca s-a luat act de renunţarea pârâtei B. - Agenţia Grigorescu la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale în ceea ce o priveşte pe pârâta B. - Agenţia Grigorescu.

Judecătoria Cluj-Napoca prin sentinţa civilă nr. 7331 din 18.08.2016 a admis cererea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu B. S.A; a constatat caracterul abuziv şi dispune anularea clauzei prevăzute la pct. 8 referitoare la comisionul lunar de gestionare a creditului, din Contractul de Credit nr. x din 20.02.2008, precum şi a clauzei prevăzute la pct. 4.1 lit. b). din Condiţiile Generale ale Contractului de Credit nr. x din 20.02.2008, privind perceperea şi modul de calcul a comisionului lunar de gestionare a creditului; a dispus obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute ilegal cu titlu de comision lunar de gestionare a creditului, sume încasate de la data semnării contractului şi până în prezent; a dispus obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare luând în considerare petitul nr. 1 formulat prin cererea cu care a fost învestită instanţa; a obligat pârâtele la plata dobânzii legale asupra sumelor percepute în mod ilegal de la data plăţii şi până la data restituirii efective a acestor sume; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 8 alin. (1) din Condiţiile Particulare la Contractul de Credit nr. x/20.02.2008, respectiv pct. 4.1. lit. al) din Condiţiile Generale la Contractul de Credit nr. x/20.02.2008, privind comisionul de întocmire dosar; a dispus obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de comision de întocmire dosar, la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive, de la data plăţii şi până la data restituirii efective a acestor sume şi au fost obligate pârâtele la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.

Tribunalul Specializat Cluj prin decizia civilă nr. 1156/A/2017 din 04 septembrie 2017, a admis apelul formulat de apelanta S.C. B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 30.06.2016 şi împotriva sentinţei civile nr. 7331 din 18.08.2016 pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca pe care le-a schimbat în parte şi pe cale de consecinţă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C B. S.A.- AGENŢIA GRIGORESCU, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C B. S.A. în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 8 alin. (1) din condiţiile particulare şi la art. 4.1.lit. a) din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/20.02.2008 încheiat de părţi, privind comisionul de întocmire dosar, precum şi cererea de restituire a comisionului de întocmire dosar, cu dobânda legală aferentă; a păstrat restul dispoziţiilor încheierii de şedinţă din data de 30.06.2016 şi ale sentinţei judecătoriei; a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 225 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale efectuate la fond şi a obligat intimata-reclamantă A. la plata către apelantă a sumei de 638,02 RON din care taxa judiciară de timbru în cuantum de 165,05 RON aferentă pretenţiilor admise şi onorariul avocaţial parţial în cuantum de 472,97 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. şi pârâta B. S.A. au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Specializat Cluj, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 26 martie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 03 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.

În şedinţa publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Spăecializat Cluj în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Cluj căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. şi recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1156/A/2017 din 04 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2018.