Inadmissibility of revision against non-evoking cassation dismissal; requirement of evocation of merits under Art. 322(1)(5) CPC

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2018

Asupra cererii de revizuire supuse judecăţii, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamantul A. şi s-a dispus excluderea pârâtului B. din cadrul S.C. C. S.R.L., urmând ca părţile sociale ale acestuia să-i revină reclamantului. Totodată, s-a respins cererea reconvenţională prin care pârâtul B. a solicitat excluderea reclamantului din societate şi dizolvarea acesteia. A fost admisă cererea formulată de d-na expert D., căreia i s-a majorat onorariul cuvenit la suma de 7650 RON în sarcina reclamantului, dispunându-se, totodată, obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8690,30 RON.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, din probele administrate rezultă că pârâtul, în calitate de asociat şi administrator, a încheiat acte şi operaţiuni care au avut ca scop sustragerea unor bunuri din patrimoniul societăţii prin vânzarea acestora către persoane cunoscute, precum şi deturnarea unor fonduri ale societăţii, fie prin achiziţionarea unor terenuri de la rude la preţuri cu mult mai mari decât cele înstrăinate sau plata unor servicii pentru care nu există contracte sau documente justificative ale serviciilor prestate. De asemenea, pârâtul a retras din patrimoniul societăţii, fără documente justificative, suma de 247.400 RON.

Deşi cei doi asociaţi -administratori cu puteri depline şi-au împărţit, în fapt, atribuţiile, s-au reţinut dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 conform cărora pârâtul nu era îndreptăţit să efectueze orice operaţiune în lipsa acordului expres al celuilalt administrator.

Totodată, instanţa a reţinut incidenţa art. 79 şi art. 81 din Legea nr. 31/1990, constatând că pârâtul a încheiat acte în care avea interese contrare societăţii, fără înştiinţarea celuilalt administrator, cât şi prin retragerea unor sume importante de bani din societate, fără vreo justificare.

Prin urmare, excluderea pârâtului din societate s-a dispus în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, făcându-se şi aplicarea art. 223 alin. (3) cu privire la părţile sociale.

În considerentele soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, prima instanţă a reţinut că faptele imputate reclamantului s-au produs după apariţia stării conflictuale dintre părţi şi după declanşarea litigiului şi, în aceste condiţii, reacţiile reclamantului nu pot fi apreciate ca fiind ostile societăţii.

Reţinând caracterul subsidiar al cererii de dizolvare a societăţii, precum şi soluţia de excludere a pârâtului, instanţa a apreciat că nu se mai impune analiza acesteia.

Cererea expertului a fost admisă în considerarea art. 213 alin. (2) C. proc. civ., iar cea cu privire la cheltuielile de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins ca nefondat.

În motivarea deciziei au fost reţinute aceleaşi aspecte de fapt şi de drept care au format convingerea primei instanţe cu privire la faptele imputate pârâtului şi care au condus la concluzia îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 pentru excluderea sa din societate, arătându-se, în plus, că noţiunea de fraudă în dauna societăţii presupune prejudicierea conştientă, intenţionată de către administrator a intereselor societăţii, prin acte juridice de natură a micşora substanţial patrimoniul acesteia, cu consecinţe directe asupra lui affectio societatis.

De asemenea, în legătură cu acţiunea reconvenţională s-a reţinut că, în mod corect a fost respinsă, nefiind făcută dovada că, prin acţiunile sale, reclamantul are vreo culpă care să atragă excluderea sa din societate. În plus, cererea de dizolvare are caracter subsidiar, primează interesul social reprezentat de menţinerea existenţei societăţii, în cadrul căreia conflictul dintre asociaţi s-a remediat prin excluderea unuia dintre aceştia.

Este de menţionat că, în apel, petentul B. (senior) a formulat la 9 noiembrie 2015 cerere de intervenţie în interesul apelantului-pârât B., care s-a respins în principiu, prin încheierea din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa.

Soluţia a fost menţinută prin respingerea ca inadmisibil a recursului, în baza deciziei nr. 1113 din 9 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior, împotriva încheierii de şedinţă din 25 noiembrie 2015, B. (senior) a declarat recurs solicitând admiterea cererii de intervenţie.

Pârâtul B. a declarat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din 7 octombrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, prin care s-a respins excepţia nulităţii actelor de procedură îndeplinite de apărătorul intimaţilor.

Prin decizia nr. 1618 din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-au respins ca nefondate recursurile declarate de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016 şi a încheierii de şedinţă din 7 octombrie 2015 şi de pârâtul B. senior împotriva încheierii de şedinţă din 25 noiembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În argumentarea soluţiei pronunţate, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că reclamantul A. şi pârâtul B. au calitatea de asociaţi în cote egale şi totodată administratori ai S.C. C. S.R.L., partajându-şi atribuţiile, în sensul că reclamantul s-a angajat să asigure resursele financiare necesare desfăşurării activităţii, în timp ce pârâtul s-a ocupat efectiv de actele şi operaţiunile necesare obiectului de activitate al societăţii. Cele două părţi deţin calitatea de asociaţi împreună şi cu alte persoane într-un grup de firme ce au ca scop construirea şi exploatarea unor parcuri eoliene.

Pe parcursul timpului, relaţiile dintre asociaţi s-au deteriorat şi au apărut grave neînţelegeri urmate de declanşarea a numeroase litigii privitoare la societăţile comerciale din grup, inclusiv plângeri penale.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut că sunt îndeplinite condiţiile excluderii pârâtului pe temeiul de drept invocat, şi că această concluzie se fundamentează pe probatoriul administrat.

Stabilirea faptelor de natura celor ce pot conduce la excluderea asociatului administrator este atributul suveran al primei instanţe sau a instanţei de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia, cu condiţia motivării hotărârii sub acest aspect.

În speţă s-a reţinut motivat, prin raportare la probe, că pârâtul a încheiat acte şi operaţiuni cu scopul sustragerii unor bunuri din patrimoniul societăţii, prin vânzare, fără a menţiona toate contractele în contabilitate, şi în lipsa unor raporturi de evaluare a bunurilor înstrăinate la preţul de achiziţie, a deturnat fondurile societăţii prin achiziţii imobiliare la preţuri mari şi plata unor servicii fără existenţa documentelor justificative, precum şi prin retragerea unor sume semnificative. S-a apreciat că, în raport cu urmările produse contrare interesului societar, aceste fapte sunt grave şi au urmărit obţinerea de profit, de situaţii avantajoase personale pentru pârât, rezultând, prin urmare, că au fost săvârşite cu intenţie, contrar afirmaţiilor recurentului.

Prin urmare, faptele sancţionabile cu acest caz de excludere din societatea cu răspundere limitată reprezintă o deturnare a exerciţiului drepturilor asociaţilor de la scopul lor social, o conduită care nu respectă coordonatele şi rigorile interesului societar, iar asociatul vinovat de fraudă încalcă obligaţia de affectio societatis, adică obligaţia de fidelitate faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi, făcând raportul său juridic obligaţional cu ceilalţi asociaţi şi cu societatea rezolubil. Astfel, încetarea raportului său societar se face prin excludere, care are natura juridică a unei sancţiuni societare.

Societatea cu răspundere limitată este o asociere intuitu personae, astfel că pierderea încrederii într-un asociat din cauza conduitei culpabile a acestuia faţă de societate este un motiv temeinic de excludere.

S-a mai reţinut că recurentul şi-a întemeiat criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă astfel cum sunt dezvoltate în memoriile de recurs, criticile pun în discuţie reaprecierea probelor administrate, cu scopul stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută motivat de instanţele de fond.

În speţă, din analiza susţinerilor recurentului a rezultat că, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile aduse deciziei din apel prezintă, într-o proporţie covârşitoare, o succesiune de fapte şi afirmaţii, reinterpretări ale probelor, referiri la situaţii şi stări de fapt, fără a se indica expres normele de drept material sau procedural greşit aplicate sau încălcate.

Cu toate acestea, excepţia nulităţii recursului nu a fost primită, pe motiv că aceasta poate viza cererea de recurs în întregul său şi nu doar anumite critici pe care recurentul le încadrează într-un motiv sau altul de nelegalitate.

Din această perspectivă, criticile care se referă la neadministrarea probei cu o nouă expertiză în apel nu au fost reţinute. Astfel, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi a concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate proceda la reinterpretarea probelor administrate. În plus nu s-a invocat încălcarea unor norme procedurale care reglementează administrarea probelor şi nu s-a dovedit vreo cauză de nulitate a expertizei administrate în primă instanţă. Împrejurarea că expertiza nu a evidenţiat toate contractele de vânzare-cumpărare şi activitatea contabilă pentru perioada 2012-2014, şi criticile în legătură cu aceste aspecte reprezintă o invocare a propriei culpe de către recurent, atât din perspectiva atribuţiilor de gerare asumate, cât şi privind prin prisma conduitei adoptate la solicitările reclamantului de a-i fi puse la dispoziţie atât lui, cât şi expertului, la momentul efectuării expertizei contabile, a actelor care privesc S.C. C. S.R.L..

S-a mai reţinut că recurentul a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. însă niciuna dintre criticile recurentului nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care, aşa cum s-a arătat, nu constituie motiv de casare sau modificare a deciziei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., s-a invocat contrarietatea considerentelor deciziei.

Astfel s-a susţinut că, deşi instanţa de apel reţine că cei doi asociaţi au această calitate şi în alte societăţi comerciale, totuşi, respinge apărările şi probele pârâtului-apelant referitoare la informările aduse la cunoştinţa reclamantului-intimat cu privire la cheltuielile şi desfăşurarea activităţii la nivel de societate şi apreciază că probele administrate vizează altă societate.

Nici această critică nu a putut fi primită, întrucât, din nou se urmăreşte repunerea în discuţie a modului în care s-a realizat interpretarea probelor.

S-a mai reţinut că, în continuarea acestui motiv de recurs, recurentul revine la criticile prin care, sub pretextul aplicării greşite a prevederilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, îşi exprimă nemulţumirile în legătură cu modul în care au fost apreciate probele şi care au condus la stabilirea unor fapte eronate, sancţionate greşit cu excluderea sa din societate.

În legătură cu fapta de a nu pune la dispoziţia celuilalt asociat a documentelor contabile şi aprecierea greşită a acesteia ca motiv de excludere, s-a reţinut că această inacţiune sau omisiune a generat suspiciunile şi starea de neîncredere a celuilalt asociat-administrator, constituind premisa formulării cererii de chemare în judecată, după ce opoziţia pârâtului s-a manifestat în continuare, chiar şi după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de obligarea punerii la dispoziţie a documentelor societăţii.

S-a criticat şi omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la repartizarea sumei ce i se cuvine asociatului exclus, din valoarea părţilor sociale.

Deşi procedura de excludere este una judiciară, stabilirea contravalorii părţilor sociale ale asociatului exclus nu este, în principiu, un petit al acţiunii, astfel că evaluarea se face ulterior pronunţării hotărârii de excludere.

În speţă, s-a constatat că nu a fost o omisiune a instanţei. Aceasta s-a pronunţat, respingând însă ca prematură cererea, în considerarea dispoziţiilor art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, reţinând că asociaţii sunt în măsură să facă o primă evaluare a părţii care i se cuvine asociatului exclus, în condiţiile în care, potrivit art. 225 acesta rămâne obligat pentru operaţiunile în derulare până la rămânerea definitivă a hotărârii de excludere. Soluţia a fost menţinută în apel, pentru aceleaşi considerente.

S-a reţinut că nici în privinţa modului de soluţionare a cererii reconvenţionale, criticile recurentului nu privesc încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ci, se tinde la reaprecierea probelor, fapt care este incompatibil cu calea de atac a recursului, iar restul criticilor nu reprezintă decât o succesiune de fapte care, în opinia sa nu au fost avute în vedere în mod greşit şi care conduc la aceeaşi concluzie, potrivit căreia reclamantul era cel care trebuia exclus din societate.

În ceea ce priveşte cererea de dizolvare a S.C. C. S.A., formulată în subsidiar de către pârât, şi criticile referitoare la neadoptarea acestei soluţii s-a reţinut că această măsură reprezintă o soluţie excepţională şi se pronunţă numai în situaţii fără ieşire în care societatea este împiedicată să funcţioneze. Dacă societatea poate funcţiona chiar în prezenţa unui conflict între asociaţi, iar asociatul vinovat de apariţia crizei formulează o cerere de dizolvare a societăţii, ca răspuns la cererea de excludere formulată de celălalt asociat, cum este situaţia în speţă, există un motiv în plus pentru ca asociatul în cauză să fie exclus, dispariţia spiritului de affectio societatis fiind evidentă în acest caz.

S-a mai reţinut că prin recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 7 octombrie 2015 este criticată soluţia prin care s-a respins cererea de constatare a nulităţii actelor procedurale întocmite de reprezentanţii convenţionali ai reclamantului, pe motiv că aceştia sunt în conflict de interese, exercitând activităţi specifice pentru părţi aflate în poziţii procesuale opuse, în cauze conexe. Însă, existenţa conflictului de interese în legătură cu exercitarea profesiei de avocat poate fi supusă doar analizei consiliului baroului din care avocatul respectiv face parte şi nu printr-o cerere directă în justiţie, prin care se invocă nulitatea actelor de procedură.

În plan procesual, excepţia care poate fi invocată, în legătură cu mandatul dat avocatului, vizează lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

În ceea ce priveşte recursul declarat de B. (senior), acesta a respins ca nefondat, constatându-se că instanţa a aplicat corect dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său.

Astfel, s-a reţinut că natura juridică a intervenţiei accesorii de care se prevalează recurentul, conform art. 49 alin. (1) C. proc. civ. este de apărare. Or, B. (senior) tinde, prin cererea formulată, la valorificarea unui drept personal pe care pretinde că îl deţine, în baza unor contracte de fiducie, respective de cesiune, asupra cotei de 25% din valoarea la capitalul social aferentă asociatului B..

Cum, potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ., cererea de intervenţie în interes personal se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor, recurentul a susţinut nefondat că scopul cererii sale de intervenţie în faza apelului nu urmăreşte un interes propriu.

Împotriva deciziei nr. 1618 din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a formulat cerere de revizuire revizuentul B., în temeiul dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii, anularea deciziei atacate şi. rejudecând recursul, să se dispună admiterea acestuia, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de intimatul A., ca nefondată.

În argumentarea cazului de revizuire invocat, revizuentul a susţinut, în esenţă, că la pronunţarea deciziei atacate, Înalta Curte nu a avut la dispoziţie înscrisuri importante, respectiv:

- declaraţia din 11.11.2017 a numitului F. referitoare la discuţia purtată cu numitul G.;

- dosarul x/2011, extras din actele depuse de G., care confirmă ca A. deţine părţile sociale pentru el la societatea C. S.R.L.;

- contractul de împrumut din data de 03.09.2008, în care A. confirma că părţile sociale sunt ţinute fiduciar de el pentru G.;

- extras din transcrierea înregistrării din care rezultă că toate actele din România sunt semnate de grupul din România fără ca intimatul să aibă cunoştinţă de acestea şi fără să fi semnat contractile avocaţiale;

- e-mail din 09.11.2010 trimis de către intimat din care rezultă că intimatul avea cunoştinţă despre activitatea prestată de revizuent şi de faptul că nu a fost plătit iar modalitatea în care urma a fi plătit este cea a serviciilor specific profesiei de avocat;

- certificatul nr. x din 06.04.2016 emis de ITM din care rezultă că în perioada 15.03.2007 - 06.04.2016, S.C. C. S.R.L. nu figurează cu contracte individuale de muncă;

- decizia nr. 377 din 07.06.2016 a CCR;

- extras din Registrul societăţilor inactive referitor la societatea C. S.R.L.;

- Notificare ANAF privind nedepunerea declaraţiilor de către societatea C. S.R.L.;

- Convorbirea purtată pe H. cu martorul I. în traducere;

- extras din încheierea nr. 122 din 27.10.2016 din dosarul x/2014, prin care instanţa afirmă ca nu este necesar ca traducerea să fie realizată de către un traducător, deoarece: "domnul B. deţine calitatea de avocat în Baroul din Germania, acesta cunoaşte limba germană, inclusiv prin raportare la termenii de specialitate juridică, astfel că, apreciind concludente soluţionării cauzei anumite documente, avea posibilitatea depunerii lor în limba română, nefiind necesar a se apela la serviciile unui traducător;

- Încheierea din 12.04.2017 din dosarul nr. x/2017;

- declaraţia de martor a numitului B. senior din dosarul penal nr. x/2016 aflat pe rolul DNA Constanţa.

În final, revizuentul a arătat că în opinia sa, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că înscrisul pe care îşi fundamentează cererea de revizuire este declaraţia privind discuţia purtată cu G., acesta fiind un înscris nou, pe care l-a primit la data de 14.11.2017 şi despre care nu a avut cunoştinţă, iar dacă ar fi fost cunoscut, instanţele ar fi pronunţat o altă soluţie.

Ulterior, la data de 15.01.2018, 22.01.2018, 06.03.2018, 19.03.2018, 02.05.2018, revizuentul a depus cereri de revizuire ale aceleiaşi decizii, fiind invocat acelaşi temei de drept, art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar ca înscrisuri noi suplimentare rechizitoriul nr. x/2017 din 05.02.2018, întocmit de DNA şi comunicat în 19.02.2018, anunţul privind vânzarea bunurilor societăţii, citaţia pentru dosarul penal nr. x Bs 1/15, declaraţiile de martori din dosarul nr. x 5490/Kn, care s-a judecat la Curtea Internaţională de Arbitraj Viena.

Examinând cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

În sistemul dreptului procesual civil, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt guvernate de principiul legalităţii, regulă cu valoare de ordin constituţional, care semnifică faptul că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Art. 322 C. proc. civ. din 1865 prevede că pot fi atacate cu revizuire hotărârile rămase definitive în apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când se evocă fondul, pentru motivele prevăzute expres şi limitativ la pct. 1 - pct. 10 din acelaşi articol.

Textul de lege anterior evocat stabileşte condiţiile de admisibilitate ale revizuirii, indicând hotărârile care pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac.

În privinţa hotărârilor date de o instanţă de recurs este instituită condiţia de admisibilitate a evocării fondului, care presupune aplicarea altor dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută în cauză şi darea unei dezlegări diferite raportului juridic dedus judecăţii.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin decizia nr. 1618 din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ce face obiectul cererii de revizuire, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016 şi a încheierii de şedinţă din 7 octombrie 2015 şi de pârâtul B. senior împotriva încheierii de şedinţă din 25 noiembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fiind atacată cu revizuire o hotărâre de respingere ca nefondat a unui recurs rezultă că hotărârea dată în recurs nu îndeplineşte cerinţa de admisibilitate a evocării fondului, impusă de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ. din 1865.

Or, recunoaşterea unei căi extraordinare de atac în alte situaţii şi pentru alte motive decât cele prevăzute de legea procesual civilă ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, motiv pentru care apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste motive, văzând şi dispoziţiile art. 328 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva deciziei nr. 1618 din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva deciziei nr. 1618 din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.