Share restitution appeal referred to Alba Iulia Court of Appeal on material incompetence

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deva sub nr. x/2014 din data de 18 august 2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA DE SERVICII DE INVESTIŢII FINANCIARE D. FINANCIAL GROUP S.A. (fosta denumire C. S.A.), ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, obligarea pârâtei la restituirea respectiv, predarea portofoliului de acţiuni, înregistrat în evidenţele E. şi în evidenţa contabilă a societăţii, pe numele lor, în cuantum de 59.500 RON, iar în subsidiar, în măsura în care executarea obligaţiei de restituire respectiv, predare a portofoliului de acţiuni, nu mai este posibilă să se dispună obligarea pârâtei să le achite contravaloarea acţiunilor investite în cuantum de 59.500 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la care se adaugă dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 09 martie 2015, reclamanţii prin apărător au depus la dosar o cerere precizatoare prin care au arătat că temeiul de drept al cererii de chemare in judecata ca fiind dispoziţiile art. 194 noul C. proc. civ., art. 453 noul C. proc. civ., dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1890 C. civ.

La termenul de judecată din data de 22 noiembrie 2016 reclamanţii au depus o precizare de acţiune prin care şi-au micşorat pretenţiile la suma de 34.233,23 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 172/2017 din 31 ianuarie 2017, Judecătoria Deva a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A admis cererea de chemare în judecată micşorată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA DE SERVICII DE INVESTIŢII FINANCIARE D. FINANCIAL GROUP S.A. (fosta denumire C. S.A.) şi, în consecinţă:

A obligat pârâta la returnarea, către reclamant, a instrumentelor financiare constând într-un portofoliu de 776 acţiuni D. şi 40 acţiuni ALU, iar în măsura în care executarea obligaţiei de returnare nu mai este posibilă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 30.055,28 RON cu titlu de despăgubiri, actualizată în raport de rata inflaţiei, la care se va adăuga dobânda legală calculată începând cu data depunerii cererii de restituire a sumei, respectiv 31.07.2013 şi până la data plăţii efective.

Totodată, a obligat pârâta la returnarea, către reclamantă, a instrumentelor financiare constând în portofoliu de acţiuni, iar în măsura în care executarea obligaţiei de returnare nu mai este posibilă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.177,95 RON cu titlu de despăgubiri, actualizată în raport de rata inflaţiei, la care se va adăuga dobânda legală calculată începând cu data depunerii cererii de restituire a sumei, respectiv 31.07.2013 şi până la data plăţii efective.

A respins cererea de amendare a reclamanţilor formulată de către pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SOCIETATEA DE SERVICII DE INVESTIŢII FINANCIARE D. FINANCIAL GROUP S.A, solicitând admiterea acestuia, în principal anularea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă; respingerea acţiunii precizate cu cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1568/A/2017 din 28.11.2017, Tribunalul Hunedoara sectia A II-A Civila, de contencios administrativ Si Fiscal a respins ca nefondat apelul introdus de către SSIF D. Financial Group S.A. împotriva sentinţei civile nr. 172/2017 pronunţată de Judecătoria Deva.

Totodată, a obligat apelanta SSIF D. Financial Group S.A. la plata sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată în apel către intimaţii A. şi B..

Împotriva acestei decizii, SSIF D. IFINANCIAL GROUP S.A. (fosta F. S.A.) a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 16 februarie 2018.

Prin rezoluţia din data de 20 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 7 iunie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta SOCIETATEA DE SERVICII DE INVESTIŢII FINANCIARE D. FINANCIAL GROUP S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei nr. 1568/A/2017 din 28 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2018.