CHF mortgage clauses dispute sent to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 10.10.2016 sub nr. x/2016 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanţei:

1. să constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x/28.11.2007 la art. 4.1. alineatul al 2-lea, 4.2 si la art. 4.3., referitoare la "calcularea dobânzii în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă şi indicele de referinţă al băncii", ca modalitate de calcul a formulei dobânzii şi de la art. 4.6., precum şi să dispună nulitatea absolută a acestora;

2. în principal, să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului marja fixă, din data de 06.06.2008 şi să fie obligată banca, începând cu această dată, să recalculeze retroactiv dobânda cu respectarea art. 4, punctul 4.2 teza II, în funcţie de indicele de referinţă pentru creditul ipotecar, acordat în CHF - LIBOR + marja fixă de 0 %, stabilită prin contractul de credit şi menţinerea acesteia pe toată perioada contractuală, conform art. 4. punctul 4.2 din convenţie.

Să fie obligată pârâta la restituirea în CHF a sumelor încasate ca urmare a majorării marjei fixe şi respectiv a dobânzii în urma admiterii acestui petit, de la data la care aceasta a fost majorată cu încălcarea prevederilor contractuale şi până la data implementării prezentei hotărârii după rămânerea ei definitivă şi dobânda legală aferentă acestor sume, de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective;

3. în secundar, în cazul în care nu se va admite petitul 2, să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului marja fixă, din data de 06.06.2008 şi să fie obligată pârâta la recalcularea retroactivă a dobânzii, cu respectarea art. 4 pct. 4.2 în funcţie de indicele de referinţă pentru creditul ipotecar, acordat în CHF - LIBOR + marja fixă de 1,65%, stabilită prin contractul de credit şi menţinerea acesteia pe toată perioada contractuală, conform art. 4 pct. 4.3 din convenţie.

Să fie obligată pârâta la restituirea în CHF a sumelor încasate ca urmare a majorării marjei fixe, respectiv a dobânzii, de la data la care aceasta a fost majorată cu încălcarea prevederilor contractuale şi până la data implementării prezentei hotărârii după rămânerea ei definitivă şi dobânda legală aferentă acestor sume, de la data fiecărei plăţi si până la data restituirii efective;

4. în cazul în care nu se va admite nici petitul 2 şi nici petitul 3, să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului dobânda iniţială stabilită de 4,4% în baza clauzelor abuzive menţionate la petitul 1 şi a celor din actul adiţional de la petitul 5, din data de 06.12.2007, fără semnarea unui act adiţional, şi obligarea băncii începând cu această dată să recalculeze retroactiv dobânda şi să restituie sumele de bani în CHF, reţinute în plus peste valoarea dobânzii iniţiale, de la data acordării creditului la zi, până la data aplicării acestei hotărâri definitive către bancă, plus dobânda legală aferentă la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii sumelor;

5. să se constate nulitatea de drept şi nulitatea absolută a prevederilor actului adiţional nr. x, implementat de bancă în mod unilateral în 2010 în baza O.U.G. nr. 50/2010, atât în ceea ce priveşte majorarea marjei băncii şi respectiv a dobânzii, cât şi pentru lipsa consimţământului exteriorizat al reclamantului, respectiv nesemnarea acestuia, cât şi nerespectarea încheierii valabile cu respectarea acordului părţilor şi a formei scrise prevăzută expres de art. 14 punctul 3 din Condiţiile Generale ale contractului de credit. Reclamantul arată că nu deţine un astfel de exemplar şi solicită ca acesta să fie depus de către bancă odată cu întâmpinarea, în cazul în care banca îl invocă;

6. să se constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute în contract la art. 4.7, art. 4.11 lit. b), art. 5.5, privind încasarea comisionului de administrare în procent de 0,20%, achitat lunar şi raportat la soldul creditului, identic ca dobânda, cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 190/1999 şi să se dispună nulitatea absolută a acestora.

Să fie obligată pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate cu acest titlu în CHF, de la data primei plăţi şi până la data eliminării acestui comision în urma implementării hotărârii instanţei şi dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii, valoarea de la data de 06.12.2007 şi până în 06.04.2016 fiind de 9399,64 CHF, respectiv 38420,08 RON la cursul BNR din data 29.09.2016,1CHF = 4,0874 RON;

7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1741/2017 din 09 februarie 2017, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă în dosar nr. x/2016, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A, a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x/28.11.2007 încheiat între părţi la art. 4.1 alin. (2), la art. 4.2, la art. 4.3 şi la art. 4.6, referitoare la "calcularea dobânzii în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă şi Indicele de referinţă al Băncii." A fost constatată nulitatea absolută a acestor clauze abuzive. S-a constatat că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului marja fixă, începând cu data de 06.06.2008. A fost obligată pârâta ca începând cu această dată să recalculeze retroactiv dobânda cu respectarea art. 4 punctul 4.2 teza a II-a, în funcţie de indicele de referinţă pentru creditul ipotecar acordat în CHF - LIBOR + marja fixă 0%, urmând ca indicele LIBOR CHF (la o lună, 3 luni, 6 luni sau 12 luni) să fie negociat ulterior între părţi şi să o menţină pe toată perioada contractuală.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului în CHF sumele încasate ca urmare a majorării marjei fixe, respectiv a dobânzii, începând cu data majorării şi până la data implementării prezentei hotărâri la rămânerea ei definitivă, precum şi la plata unei dobânzi legale aferentă acestei sume, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective. A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x/28.11.2007 la art. 4.7, art. 4.11 lit. b), art. 5.5 privind comisionul de administrare în procent de 0,2% achitat lunar de reclamant. A constatat nulitatea absolută a acestor clauze privind comisionul de administrare.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului acest comision de administrare în CHF începând cu data primei plăţi şi până la data eliminării acestui comision în urma implementării prezentei hotărâri, la plata unei dobânzi legale ce se va calcula la acest comision de administrare de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii şi la plata sumei de 3900 RON cheltuieli de judecată. A fost respinsă în rest acţiunea.

Prin decizia civilă nr. 1388/A din 12 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a fost admis apelul principal formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1741/2017 din 09 februarie 2017, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A fost schimbată sentinţa apelată în sensul că, pe fond:

A fost admisă în parte acţiunea.

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la: art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 şi la art. 4.6 din contractul de credit ipotecar nr. x/28.11.2007, referitoare la "calcularea dobânzii în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă" şi "Indicele de referinţă al Băncii."

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului în CHF sumele încasate ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective.

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.7, art. 4.11 lit. b), art. 5.5 privind comisionul de administrare.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data primei plăţi şi până la data eliminării acestui comision, precum şi la plata unei dobânzi legale aferente acestor sume, de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii.

A fost respinsă în rest acţiunea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A., acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 16 martie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1388/A din 12 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2018.