Consumer credit case over abusive clauses sent to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Lugoj la data de 02.02.2016, sub nr. dosar x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa în cauză:

- să constate că suma efectiv împrumutată şi pusă la dispoziţie reclamantului prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/06.05.2008 a fost de 73.000 franci elveţieni, echivalentul a 203.572,60 RON;

- să constate că următoarele clauze au caracter abuziv:

a) clauza de comision de procesare credit în sumă de 1387 franci elveţieni, prevăzută la art. 1.1 b) şi 6.1 din contract;

b) clauza de comision de administrare credit în procent de 0,15%/lună din valoarea soldului creditului contractat prevăzută la art. 6.2 din contract;

c) clauza de dobândă prevăzută la art. 4.1.2), 4.2., 4.3 şi 4.7 din contract şi clauzele de la art. 2, 2.1., 2.2, 2.3, 2.4., 2.5, 2.7. b), 2.8, 2.11, 2.12, art. 6 din actul adiţional nr. x/24.08.2010 art. 2, 2.1., 2.2, 2.3, 2.3.1, 2.4., 2.4.1, 2.5, 2.6, 2.7. b), 2.8, 2.10, 2.15, din actul adiţional nr. x/05.09.2011;

d) clauza de aşa-zisă informare asupra riscului creşterii cursului valutar prevăzută la art. 2.15 din actul adiţional nr. x/24.08.2010 şi art. 2.16 din actul adiţional nr. x/05.09.2011;

e) clauza de rambursare a creditului exclusiv în moneda în care a fost acordat francul elveţian menţionată la art. 5.1 din contractul de credit;

- să dispună eliminarea din contract a clauzelor abuzive menţionate la pct. l.2) a), b), c), d), e) ca fiind nule absolut şi, constatând că nu mai este posibilă continuarea contractului, să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii sale şi restituirea tuturor prestaţiilor efectuate în baza contractului, la cursul de schimb valutar al francului elveţian de 2,2285 RON/franc de la 06.05.2008 - data încheierii contractului;

În subsidiar, reclamanţii au solicitat instanţei:

- să dispună eliminarea din contract a clauzelor menţionate la pct. 1 a) b), c) şi interpretarea clauzei de dobândă în sensul că formula acesteia este compusă din dobânda de referinţă LIBOR la 6 luni la care se adaugă 1,695 puncte procentuale, marjă fixă maximă pe toată perioada contractului;

- obligarea pârâtei să îşi însuşească concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul judiciar D., care recalculând sumele ce compun creanţa şi regenerând graficul corect de credit conform parametrilor de cost legali din contractul de credit nr. x/06.05.2008 a concluzionat că soldul creditului în franci elveţieni la data de 05.05.2015 este de 50.452,44 franci elveţieni întrucât sumele plătite lunar în plus fată de cele rezultate conform costurilor calculate prin raport s-au compensat reciproc si periodic cu soldul creditului contractat;

- să dispună ajustarea marjei de profit a pârâtei şi a dobânzii creditului corelat cu creşterea extraordinară a cursului de schimb valutar al monedei franc elveţian în ce priveşte clauzele abuzive menţionate supra în cerere la pct. 1 d) si e), astfel:

A. marjă de profit a băncii de 1%, şi o dobândă totală care să nu depăşească 1,5%/an pentru perioadele în care cursul de schimb al francului depăşeşte 2,7856 RON/franc (echivalentul unei creşteri cu 25% a cursului de schimb de la acordare);

B. marjă de profit a băncii de 0,5%, şi o dobândă totală care să nu depăşească 1%/an pentru perioadele în care cursul de schimb al francului depăşeşte 3,3427 RON/franc (echivalentul unei creşteri cu 50% a cursului de schimb de la acordare);

C. marjă de profit a băncii de 0% şi o dobândă totală care să nu depăşească 0,5%/an pentru perioadele în care cursul de schimb al francului depăşeşte 3,8998 RON/franc (echivalentul unei creşteri cu 75% a cursului de schimb de la acordare);

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 3561/2016 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Lugoj în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, prevăzute la art. 4.1.2, 4.2, 4.3 şi 4.7 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008. S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de procesare, prevăzute la art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008. S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, prevăzut la art. 6.2 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008. S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul unic de 90 EUR, prevăzut la art. 2.15 din actul adiţional la contract de credit încheiat la data de 05.09.2011. S-au respins în rest pretenţiile reclamanţilor ca neîntemeiate. S-a respins ca rămasă fără obiect cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. C. S.A. A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3.750 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocaţial.

Prin decizia civilă nr. 1092/NLP/A din 17 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a fost respinsă cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A., în contradictoriu cu apelanţii reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 3561/2016 din 22 decembrie 2016.

A fost admisă cererea de apel formulată de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată şi rejudecând:

S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, prevăzute la art. 4.1.2, 4.2, 4.3 şi 4.7 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de procesare, prevăzute la art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, prevăzut la art. 6.2 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul unic de 90 EUR, prevăzut la art. 2.15 din actul adiţional la contract de credit încheiat la data de 05.09.2011.

S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2 teza a II-a, 2.11, 2.12, 6 din actul adiţional x/24.08.2010 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

S-a constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2.5, 2.10 din actul adiţional 05.09.2011 din contractul de credit nr. x din data de 06.05.2008.

Au fost respinse în rest pretenţiile reclamanţilor ca neîntemeiate.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. C. S.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A., recursurile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 09 martie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1092/NLP/A din 17 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2018.