Nullity of cassation appeal for failure to frame specific illegality grounds regarding guarantor’s passive procedural standing in surety enforcement

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 iunie 2015, pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 11.756.204,14 RON, reprezentând debit principal datorat reclamantei, izvorând din contractul de vânzare nr. x/13.04.2010 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat, în esenţă, că la data de 13.04.2010, între A. S.A. şi C. S.R.L. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.04.2010 având ca obiect vânzarea-cumpărarea de produse astfel cum se prevede în art. 1 din contract.

În baza acestui contract, precum şi a comenzilor scrise ce au urmat, reclamanta a susţinut că, în calitate de vânzătoare a vândut produsele farmaceutice şi parafarmaceutice comandate de C. S.R.L., în calitate de cumpărătoare.

Obligaţia de plată a C. S.R.L. izvorând din contractul nr. x/13.04.2010 şi neachitată este în cuantum de 11.756.204,14 RON, creanţă rezultând din facturi acceptate la plată de către debitoare, ştampilate şi semnate de către societate si de către administratorul statutar al acesteia.

La data de 07.03.2012, între reclamantă, în calitate de Creditoare, C. S.R.L., în calitate de debitoare, şi D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., şi dna. B., în calitate de fideiusori, a fost încheiat Contractul de tranzacţie nr. x/07.03.2012 prin care s-a urmărit garantarea obligaţiei de plată a C. S.R.L (denumita în continuare si "TV") ce izvorăşte din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.04.2010.

Potrivit art. 1.1. din Contract, debitoarea a recunoscut în întregime debitul de 11.756.204,14 RON izvorând din Contractul de vânzare nr. x/13.04.2010, iar potrivit art. 4.1 fideiusorii au cunoştinţă de faptul că debitul ce face obiectul acestei fideiusiuni izvorăşte din Contractul de vânzare nr. x/13.04.2010, încheiat între reclamanta şi TV.

În temeiul dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea 4 din Contract, fideiusorii (inclusiv dna. B., pârâta din prezentul litigiu) au garantat în solidar cu debitoarea TV obligaţiile de plată asumate de către aceasta.

Mai mult decât atât, creditorul are dreptul, în caz de neexecutare a obligaţiei principale asumate de Debitor să urmărească direct pe fideiusori pentru executarea totală a creanţei, fără ca fideiusorii să poată opune beneficiind de discuţiune sau de diviziune (art. 4.2 si 4.3. din Contract).

Creanţa deţinută de reclamantă împotriva TV izvorăşte din contractul de vânzare nr. x/13.04.2010, astfel cum este recunoscută în mod expres în cuprinsul contractului de tranzacţie, s-a menţionat.

În continuare, reclamanta a susţinut că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei C., creanţă izvorâtă din contractul de vânzare nr. x/13.04.2010 şi facturile emise în baza acestuia, precum şi recunoscută de debitoare prin Contractul de tranzacţie nr. x/07.03.2012 şi verificată în cadrul procedurii insolvenţei deschise împotriva debitoarei (dosarul nr. x/2012, Tribunalul Bucureşti), precum şi că dna. B. s-a obligat în calitate de fideiusor prin Contractul de tranzacţie nr. x/07.03.2012 la plata creanţei în sumă de 11.756.204,14 RON, renunţând în mod expres la beneficiul de discuţiune sau de diviziune.

Pârâta a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepţia nulităţii, în dezvoltarea motivelor din întâmpinare arătându-se că, acest contract, denumit "TRANZACŢIE", în realitate este un real contract de fidejusiune, care nu-şi poate produce efectele juridice cu privire la pârâtă pentru faptul că acesta nu reprezintă consimţământul perfect valabil al părţilor contractante.

Dacă în privinţa societăţilor semnatare contractul poate produce efecte întrucât prin semnarea contractului acestea şi-au manifestat consimţământul la încheierea lui, nu acelaşi lucru se poate susţine în ceea ce o priveşte pe pârâtă, pentru că aceasta nu a semnat contractul şi, deci, nu şi-a dat consimţământul la încheierea lui.

Ca actul juridic, respectiv contractul de fidejusiune, să fie valabil, printre alte cerinţe, legea impune şi pe aceea ca obiectul lui să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral şi să reprezinte un fapt personal celui care se obligă, deci cel care se obligă, în speţă pârâta, să fie titularul dreptului subiectiv, condiţie neîndeplinită întrucât la rubrica "I." nu apare nici numele şi nici semnătura celui care în realitate trebuia să se oblige.

Lipsa semnăturii împrumutatului de pe contractul de împrumut atrage nulitatea absolută parţială a contractului.

La termenul de judecată din data de 05.04.2016 pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia cu motivarea că una din condiţiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acţiunii civile, alături de capacitatea procesuală şi existenţa interesului judiciar.

Calitatea procesuală constă în identitatea între persoana reclamantului şi cel care este titular al dreptului, precum şi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecăţii; prima poartă denumirea de calitatea procesuală activă, iar cea de-a doua - calitate procesuală pasivă.

Sarcina indicării calităţii procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată, trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că el este îndreptăţit să-l cheme în judecată pe pârât.

Instanţa sesizată trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă.

Prin contractul denumit TRANZACŢIE, în realitate un real contract de fidejusiune, nu se poate face dovada calităţii procesuale pasive a pârâtei, întrucât aceasta nu şi-a dat consimţământul prin semnarea contractului.

Dacă în privinţa societăţilor semnatare contractul poate produce efecte întrucât prin semnarea contractului acestea şi-au manifestat consimţământul la încheierea lui, nu acelaşi lucru se poate susţine în ceea ce o priveşte pe pârâtă, pentru că aceasta nu a semnat contractul şi, deci, nu şi-a dat consimţământul la încheierea lui.

Pentru ca pârâta să aibă calitate procesuală pasivă, era nevoie ca "Tranzacţia" să reprezinte un fapt personal al celui care se obligă, deci cel care se obligă, în speţă, pârâta, să fie titularul dreptului subiectiv, condiţie neîndeplinită întrucât la rubrica "I." nu apare nici numele şi nici semnătura celui care în realitate trebuia să se oblige.

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie în tot cursul judecăţii şi duce la respingerea acţiunii, fiind o excepţie, absolută şi peremtorie.

Prin sentinţa civilă nr. 475/C din 6 iunie 2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.; a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; totodată, a obligat reclamanta A. S.A. să plătească pârâtei suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva sentinţei civile nr. 475/C din 6 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat apel reclamanta A. S.A..

Prin decizia civilă nr. 386/Ap din 27 februarie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul formulat de către apelanta A. S.A. Braşov împotriva sentinţei civile nr. 475/C/06.06.2016 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a anulat-o; totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva deciziei civile nr. 386/Ap din 27 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă recurenta-pârâtă B. a formulat recurs, în cuprinsul căruia nu a indicat niciunul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

Calitatea procesuală, susţine recurenta-pârâtă, constă în identitatea între persoana reclamantului şi cel care este titular al dreptului, precum şi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecăţii; prima poartă denumirea de calitatea procesuală activă, iar cea de-a doua - calitate procesuală pasivă.

Se mai arată că sarcina indicării calităţii procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată, trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că el este îndreptăţit să-l cheme în judecată pe pârât, iar instanţa sesizată trebuie să verifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă.

Recurenta-pârâtă susţine că prin contractul denumit TRANZACŢIE, în realitate un real contract de fidejusiune, nu se poate face dovada calităţii procesuale pasive a pârâtei, întrucât aceasta nu şi-a dat consimţământul prin semnarea contractului. Dacă în privinţa societăţilor semnatare contractul poate produce efecte întrucât prin semnarea contractului acestea şi-au manifestat consimţământul la încheierea lui, nu acelaşi lucru se poate susţine în ceea ce o priveşte pe pârâtă, pentru că aceasta nu a semnat contractul şi, deci, nu şi-a dat consimţământul la încheierea lui.

Pentru ca pârâta să aibă calitate procesuală pasivă, era nevoie ca "Tranzacţia" să reprezinte un fapt personal al celui care se obligă, deci cel care se obligă, în speţă, pârâta, să fie titularul dreptului subiectiv, condiţie neîndeplinită întrucât la rubrica fidejusor nu apare nici numele şi nici semnătura celui care în realitate trebuia să se oblige, opinează recurenta-pârâtă.

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie în tot cursul judecăţii şi duce la respingerea acţiunii, fiind o excepţie, absolută şi peremptorie.

Recurenta-pârâtă susţine că judecătorul nu poate rezolva litigiul numai pe baza afirmaţiilor părţilor, ci acestea trebuie să dovedească ceea ce afirmă, hotărârea urmând a fi pronunţată pe baza probelor care s-au administrat.

După prezentarea unor ample consideraţii teoretice vizând probele, înscrisuri şi martori, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, aşa cum a luat în considerare faptul că prin preambulul convenţiei sunt menţionate 8 părţi, creditoarea S.C. A. S.A., debitoarea S.C.. C. şi 6 fidejusori, 5 societăţi şi o persoană fizică, iar B. a semnat în numele a nu mai puţin de 6 societăţi, trebuia să ia în considerare, conform "principiului activ al instanţei", dacă numita B. avea împuternicirile necesare a semna în numele societăţilor respective, dacă existau documentele necesare care o împuterniceau să semneze respectiva tranzacţie, având în vedere că toate societăţile aveau alt acţionariat iar "Tranzacţia" nu face nicio referire la împuternicire, hotărâre AGA sau orice act oficial emis de vreuna dintre societăţi.

Mai mult, susţine recurenta-pârâtă, dacă instanţa de apel a considerat că acordul poate fi atât expres, cât şi verbal, de ce nu a considerat utilă admiterea probei testimoniale.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea ca temeinică a sentinţei Tribunalului Braşov prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 22 iunie 2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs pentru nemotivare în condiţiile prevăzute de art. 489 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu în toate etapele procesuale.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 3 noiembrie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere al recurentei cu privire la raport, prin care aceasta a susţinut, în esenţă, că motivele de recurs se înscriu în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. După evocarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a art. 175 alin. (1) din acelaşi cod şi după prezentarea noţiunii de înscris sub semnătură privată, recurenta susţine că prin decizia instanţei de apel, deşi, se recunoaşte faptul ca pârâta nu a semnat contractul şi, considerând neutilă cauzei proba cu martori, se stabileşte impotriva tuturor dispoziţiilor legale si a probatoriului aflat la dosarul cauzei, că aceasta şi-a asumat contractul.

La 9 noiembrie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere la raport depus de intimată prin care aceasta a arătat că achiesează la opinia magistratului raportor conform căreia recursul este nul potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reluând apărările expuse în întâmpinare.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate rezultă că, deşi, în memoriul de recurs nu a fost indicat niciun motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 -8 C. proc. civ., ci doar prin punctul de vedere la raport depus de recurenta-pârâtă a fost indicat pct. 6 al art. 488 din acelaşi cod, criticile la adresa deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte, de afirmaţii şi de consideraţii teoretice vizând noţiunile de calitate procesuală şi probe, fără a se formula critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

În egală măsură, se reţine că, deşi recurenta-pârâtă prezintă în mod amplu motivele de recurs, aceasta, fără a critica în mod real considerentele deciziei atacate, respectiv argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate şi fără a indica expres normele de drept material greşit aplicate sau încălcate, aduce, în realitate, în discuţie chestiuni legate de materialul probator în vederea reconsiderării situaţiei de fapt, aspecte ce nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Susţinerile recurentei legate de cercetarea calităţii procesuale pasive a pârâtei din perspectiva contractului de tranzacţie perfectat între părţi, nu pot fi circumscrise niciunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de conduită a părţilor, la evaluarea comportamentului acestora în momentul încheierii contractului, vizând astfel aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să ia în considerare, conform principiului rolului activ al instanţei, dacă numita B. avea împuternicirile necesare a semna în numele societăţilor respective, dacă existau documentele necesare care o împuterniceau să semneze respectiva tranzacţie, având în vedere că toate societăţile aveau alt acţionariat iar "Tranzacţia" nu face nicio referire la împuternicire, hotărâre AGA sau orice act oficial emis de vreuna dintre societăţi.

Sub acest aspect, pornind de la dreptul judecătorului de a ordona orice probe pe care le consideră necesare în aflarea adevărului, este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, astfel încât chestiunile legate de administrarea probatoriului scapă analizei instanţei de recurs.

Susţinerile recurentei reprezintă, în realitate, doar o reiterare a situaţiei de fapt, precum şi a criticlor formulate în faţa instanţelor anterioare, cuprinzând totodată argumente de netemeinicie sau greşită apreciere a probelor.

Afirmaţiile recurentei în sensul că prin decizia instanţei de apel, deşi, se recunoaşte faptul ca pârâta nu a semnat contractul şi, considerând a nu fi utilă cauzei proba cu martori, se stabileşte impotriva tuturor dispoziţiilor legale si a probatoriului aflat la dosarul cauzei, că aceasta şi-a asumat contractul, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susţinerea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanţa de apel şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele.

În acest context, faţă de dezvoltarea susţinerilor formulate de recurenta-pârâtă, nu poate fi identificată vreo critică concretă în sensul rigorilor prevăzute de dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (indicate în mod expres de recurentă prin punctul de vedere la raport), potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În speţă, reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 386/Ap din 27 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2018.