Inadmissibility of cassation against consumer credit contract dispute under 1,000,000 RON transitional threshold

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, cauză sosită prin declinare de competenţă de la Judecătoria Sector 2 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la pct. 3.1.1, 3.1.5, lit. a) şi b), 3.1.6, 3.1.8, 3.2, 3.3, 4.3, 7.7 şi 9.2 din contractul de credit nr. x/21.04.2008; să oblige pârâta să elimine din contract aceste clauze şi să încaseze ratele scadente în baza noului scadenţar; să se dispună suspendarea executării silite pornite în baza contractului de credit; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare şi modificatoare înregistrată la data de 21.10.2014, reclamanţii au arătat că solicită a se constata caracterul abuziv al clauzelor inserate la punctele 3.1.1, 3.1.5 lit. a) şi b), 3.1.6, 3.1.8, 3.2.1, 3.3, 4.3, 7.7, 9.2, 9.2 lit. h); restituirea sumei de 1.949 euro reprezentând comision de acordare credit, alte cheltuieli şi comisioane menţionate în scadenţar; acordarea sumei de 1.000 euro cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei de a continua executarea contractului de credit după eliminarea clauzelor abuzive.

Ulterior reclamanţii au depus o altă cerere prin care au arătat că solicită şi restituirea sumei de 4.629,54 euro reprezentând dobânda achitată de la data plăţii primei rate şi până la data de 2.03.2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 5341/02.10.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 255 din 9 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B..

A schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la:

- art. 3.1.1 din contractul de credit de consum nr. x/21.03.2008 doar în partea privitoare la criteriul de determinare a dobânzii variabile aplicabile, respectiv "dobânda variabilă a băncii în vigoare la respectivul moment"

- art. 3.1.8 din contractul de credit de consum nr. x/21.03.2008 doar în partea privitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele, inclusiv dobânda penalizatoare, din motive întemeiate precum modificări legislative sau modificări ale condiţiilor pieţei financiar - bancare

- art. 7.7 din contractul de credit de consum nr. x/21.03.2008 doar în partea privitoare la obligaţia împrumutatului de a încheia contracte de asigurare de viaţă cu o societate de asigurare agreată de bancă

- art. 9.2 lit. h) din contractul de credit de consum nr. x/21.03.2008.

A respins în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă (500 RON onorariu avocat).

A luat act că apelanţii - reclamanţi şi-au rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată aferente apelului.

Împotriva deciziei civile nr. 255 din 9 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea in parte a deciziei recurate, admiterea apelului şi, pentru motivele de apel care au fost respinse, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului recurenţii-reclamanţi nu au indicat niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi au arătat că:

1. In mod greşit instanţa de apel a considerat faptul ca nu pot fi reţinute motivele 1 si 3 de apel, referitoare la faptul ca nu au avut parte de un proces echitabil la judecata in fond.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa le-a încălcat dreptul la un proces echitabil, asa cum acesta este prevăzut in art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin aceea ca nu a examinat in mod real problemele esenţiale pe care i le-a supus atenţiei prin cererea de chemare in judecata, cererile completatoare si precizatoare, notele de sedinte, concluziile scrise, preferând să îşi însuşească cu titlu de motivare, fara un examen critic prealabil, toate susţinerile parâtului.

Totodată, au arătat că a fost încălcat principiul aflării adevărului consacrat de către art. 22 noul C. proc. civ. si nici dreptatea, una din valorile fundamentale ale statului de drept, prevăzuta in art. 1 din Constitutia României, nu a fost realizata.

Pe de alta parte, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, aşa cum au arătat in al treilea motiv de apel, instanţa de fond ar fi trebuit sa analizeze fiecare clauza contestata, daca este sau nu abuziva, nu sa facă o apreciere a acestora in general, doar pe baza inscrisurilor paratei, sens în care consideră ca nu au avut parte de o judecata a cauzei în sensul art. 6 al CEDO, neavand parte de un proces echitabil, instanţa nejudecand dosarul "in mod efectiv".

2. Recurenţii-reclamanţi au susţinut, în sinteză, că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat faptul ca prevederile art. 3.1.5 lit. a) si b, 3.1.6, 3.2.1, 3.3., 4.3, 9.2 lit. a)-g) din contractul de credit de consum nu sunt clauze abuzive.

S-a arătat că în cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice se regăsesc texte exprese cu privire la obligaţia băncii de informare a consumatorilor în etapa precontractuală şi că fiecare clauza trebuie definita, explicata, individualizata, in mod clar si neechivoc. Or, la dosarul cauzei nu exista nici o dovada a informării prealabile ori concomitente încheierii contractului de către banca si nici in conţinutul contractului nu exista nici o prevedere privind faptul ca banca si-ar fi îndeplinit aceasta obligaţie, iar clauzele nu au fost redactate clar si inteligibil din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorului.

Susţin recurenţii-reclamanţi că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului clauzei respective, precum si relaţia dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecinţele ecpnomicp care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Produsele/serviciile comercializate trebuie să fie sigure pentru consumator, iar preocuparea autorităţilor statului trebuie să fie în sensul unui control strict al respectării legislaţiei şi al utilizării de practici corecte de către instituţiile de credit. Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu; un astfel de contract nu permite împrumutatului aprecierea impactului economic al acestuia, s-a mai arătat.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, s-a arătat că acesta nu are o contraprestaţie prevăzută in contract si nu este definit, iar prin perceperea acestuia pentru a executa o prestaţie la care este obligată în temeiul contractului şi în schimbul căreia primeşte un preţ reprezentat de dobânda percepută, banca primeşte în schimbul aceleiaşi prestaţii două prestaţii din partea reclamanţilor. Prin aceasta se realizează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conducând la îmbogăţirea fără just temei a băncii, s-a mai arătat.

S-a mai solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzei menţionate si prin prisma faptului ca dispoziţiile Legii 193/2000 prevăzute in anexa care exemplifica clauzele considerate ca fiind abuzive nu sunt limitative, instanţa putând determina si alte motive care sa se circumscrie unor astfel de abuzuri, precum cel ce priveşte clauza de fata, prin care s-a introdus un comision de acordare deşi acordarea creditului este deja remunerata prin dobânzile ataşate creditului, iar prin acest comision se stabileşte o a doua plata care priveşte acelaşi fapt al acordării creditului.

Comisionul de administrare lunar din valoarea soldului în lipsa unei prestaţii din partea băncii este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, au susţinut, în continuare, recurenţii-reclamanţi.

Astfel, clauzele privind comisionul de administrare sunt abuzive deoarece creează in detrimentul consumatorului si contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor cu încălcarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 193/2000.

In ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipata, s-a arătat că sunt valabile cele arătate, menţionând ca acesta are o valoare foarte mare si nu a fost explicat si determinat cu exactitate de la început.

In ceea ce priveşte prevederile art. 3.2.1. din contractul de credit, având in vedere faptul ca celelalte aspecte referitoare la critica acestui articol au fost dezvoltate anterior, recurenţii-reclamanţi au învederat că este necesară constatarea constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar.

S-a arătat că în contract nu s-a prevăzut clar si inteligibil mecanismul cursului de schimb si diferenţelor de valoare pe care consumatorul ar urma sa le achite in baza clauzelor de risc valutar, încălcându-se prin aceasta dispoziţiile prevăzute de art. 75 din Legea nr. 296/2004 şi art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000.

Clauzele de risc valutar nu au fost negociate cu consumatorul creându-se astfel un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor contractului, acestea fiind inserate în contract cu încălcarea disp. art. 4. - (1) din Legea 193/2000, subliniind că aceste clauze sunt abuzive şi în condiţiile art. 1 alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea 193/2000, precum şi că în cauză este aplicabila Hotărârea CJUE pronunţata în cauza Kasler vs. Ungaria.

Recurenţii au arătat că solicită instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata către aceştia a tuturor sumelor percepute ilegal în temeiul clauzelor contractuale nule absolut in sensul restituirii sumelor de bani ce au reprezentat diferenţa de curs valutar achitate la fiecare rata, în temeiul clauzelor abuzive si lipsei menţionării in contract a mecanismului riscului valutar precum si stabilizarea pe viitor a cursului de schimb EURO/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul EURO/RON valabil la data încheierii Contractului.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut, în sinteză, că obiectul efectiv al contractului încheiat între Banca şi împrumutaţi a fost reprezentat de o sumă de bani în monedă RON, echivalenta sumei etalon stipulate EURO, motiv pentru care potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza de risc valutar este abuzivă şi lovită de nulitate absolută.

S-a susţinut că, deşi în contract se precizează că respectivul credit a fost acordat în EURO, în realitate, Banca a acordat creditul împrumutaţilor în RON, la valoarea pe care EURO o avea la cursul valutar practicat de Banca pentru vânzare, iar pârâta nu a arătat în mod concret ce înseamnă riscul valutar si care vor fi consecinţele acestuia.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că, faţă de prevederile art. 966-970 C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părţi, denominarea creditului in moneda naţionala la cursul de la data tragerii, pentru a echilibra distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii EURO faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Pe de alta parte, un argument suplimentar in acest sens este acela ca se impune denominarea creditului cu atât mai mult cu cat creditul a fost eliberat in moneda RON din care s-au reţinut comisioanele de schimb valutar.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, instanţa trebuie sa constate că se impune revizuirea efectelor contractului si sa restabilească echilibrul contractual al părţilor. Executarea contractului in aceleaşi condiţii este vădit injusta, astfel că se solicită să se dispună adaptarea contractului pentru a distribui in mod echitabil intre părţi pierderile si beneficiile ce au rezultat din schimbarea împrejurărilor.

In ceea ce priveşte prevederile art. 3.3 din contractul de credit, având in vedere faptul ca celelalte aspecte referitoare la critica acestui articol, au fost dezvoltate anterior, recurenţii-reclamanţi au arătat că riscul reglementat de acest articol este exclusiv in sarcina recurentului, ceea ce produce un dezechilibru economic al recurentului si o rea credinţa din partea băncii.

In ceea ce priveşte prevederile art. 4.3 din contractul de credit, având in vedere faptul ca celelalte aspecte referitoare la critica acestui articol au fost dezvoltate anterior, recurenţii-reclamanţi au arătat că exista o imprecizie si o lipsa de claritate a textului acestui articol, ceea ce poate da nastere unor abuzuri din partea Băncii.

In ceea ce priveşte prevederile art. 9.2 lit a - g din contractul de credit, având in vedere faptul ca celelalte aspecte referitoare la critica acestui articol au fost dezvoltate anterior, recurenţii-reclamanţi au arătat că exista o imprecizie si o lipsa de claritate a textului acestui articol, ceea ce poate da naştere unor abuzuri din partea Băncii. In plus, in ceea ce priveşte caracterul abuziv al acestui articol, acesta a fost dezvoltat pe larg in cererea de chemare in judecata.

Au menţionat recurenţii-reclamanţi ca in cazul in care este vorba de obligaţii de plata asumate prin alt contract de credit, fiecare contract trebuie privit ca o entitate de sine stătătoare, părţile neputand interveni in aceste alte contracte, care nu au legătura unul cu altul.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat ca sunt neîntemeiate capetele de cerere avand ca obiect restituirea sumelor incasate cu titlu de dobânda, comision de acordare, alte comisioane si cheltuieli menţionate in scadentar, subliniind, în esenţă, că, atâta timp cat instanţa a constatat ca aceste sume au fost percepute cu caracter abuziv, ca urmare a existentei in contract a unor clauze abuzive, instanţa era obligata sa acorde aceste sume daca reclamantul o cere.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat ca este neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea băncii la plata sumei de 1000 de euro cu titlu de daune morale, motivat de faptul ca nu exista prejudiciu moral si nici legătura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi, au arătat, în esenţă, în ceea ce priveşte punctele 5 si 6 din decizia apelata, că instanţa in mod greşit a reţinut in decizia recurata faptul ca "întreruperea plaţii creditului s-a datorat in mod exclusiv culpei intimatei parate ... parata a recunoscut ca a comis o eroare când, la 04.12.2012, a declarat scadenta anticipata a creditului ...banca a făcut demersurile necesare pentru a indreptra aceasta eroare si le-a propus apelanţilor reclamanţi sa încheie un nou contract de credit... pe de alta parte, existenta unei erori nu poate încheia un motiv justificat pentru a refuza îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractul de credit...", cu alte cuvinte, pentru situaţia creata, in opinia instanţei de apel, culpa este a reclamanţilor.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 5 iulie 2017, pârâta a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 23 octombrie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere al intimatei cu privire la raport prin care a arătat că este de acord cu opinia magistratului asistent în sensul că recursul declarat este inadmisibil.

La 24 octombrie 2017, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere al recurenţilor cu privire la raport, prin care aceştia au solicitat, în esenţă, admiterea în principiu a recursului, evidenţiind considerente reţinute de Curtea Constituţională cu privire la accesul la calea de atac a recursului în funcţie de pragul valoric de 1.000.000 RON.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar conform art. 99 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt".

Astfel, în cazul formulării mai multor capete de cerere principale, determinarea competenţei nu se face prin cumularea valorii cererilor deduse judecăţii, ci prin raportare la valoarea fiecărui capăt de cerere în parte, valoare care va fi avută în vedere şi la stabilirea căilor de atac.

În raport de aceste texte legale, competenţa după valoare se determină în funcţie de acea pretenţie care are valoarea cea mai ridicată.

În cauză, se constată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea/declararea nulităţii absolute a mai multor clauze contractuale considerate abuzive şi, întrucât au fost formulate capete de cerere distincte privind clauze contractuale a căror validitate este contestată, se reţine că acestea au natura unor capete de cerere principale.

Solicitările pecuniare ale reclamanţilor, calculate la cursul Euro/Ron de 4,4990 RON din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, 11 martie 2014, vizează: restituirea sumei de 1.949 euro reprezentând comision de acordare credit, alte cheltuieli şi comisioane menţionate în scadenţar - 8.768,55 RON; acordarea sumei de 1.000 euro cu titlu de daune morale - 4.499 RON; restituirea sumei de 4.629,54 euro reprezentând dobânda achitată de la data plăţii primei rate şi până la data de 2.03.2012 - 20.828,30 RON.

Conform dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Este de menţionat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reţine că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, s-a menţionat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 11 martie 2014, decizia recurată a fost pronunţată, în faza procesuală a apelului, la data de 9 februarie 2017, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Faţă de cele anterior arătate, se constată că, de la data introducerii acţiunii şi până la data soluţionării definitive a cauzei - 9 februarie 2017, textul legal incident s-a bucurat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluţionate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

În egală măsură, este de menţionat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 255 din 9 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2018.