Bank's appeal over borrowers' unfair-clause restitution win referred to Suceava Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Vatra Dornei la data de 9 decembrie 2016 şi înregistrată sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată personal la interogatoriu pe pârâta C. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze abuzive din contractul de credit de refinanţare pentru persoane fizice nr. x din 13.10.2015:

- clauza inserată în Partea II:

"Condiţii contractuale", la punctul 11 "Renunţarea la pretenţii", subpunctul 11.1 (ii), privind renunţarea reclamanţilor la eventualele pretenţii financiare sau de altă natură decurgând din sau în legătură cu validitatea sau eficacitatea clauzelor contractuale care reglementează tipul dobânzii şi/sau modalitatea de ajustare a dobânzii, comisioanele percepute de C. în temeiul Contractului refinanţat;

- clauza inserată în Partea II:

"Condiţii contractuale", la punctul 11 "Renunţarea la pretenţii", subpunctul 11.2. privind obligarea reclamanţilor de a nu iniţia niciun litigiu sau procedură administrativă sau judiciară de orice fel privind pretenţiile şi clauzele contractuale menţionate la clauza 11.1. (ii) de mai sus.

Să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze abuzive din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/15.06.2007. alcătuit din Condiţii speciale şi Condiţii generale:

- teza a II-a din clauza inserată la pct. 5 din condiţiile speciale ale contractului care instituie dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul dobânzii curente;

- clauzele inserate la pct. 2.10.a şi pct. 2.11 din condiţiile generale care dau dreptul băncii de a modifica dobânda de referinţă fără consimţământul împrumutatului;

- clauzele inserate la pct. 9 lit. c). din condiţiile speciale şi la pct. 3.9 din condiţiile generale privind perceperea comisionului de administrare.

Să fie obligată pârâta să restituie reclamantei sumele încasate necuvenit, ce reprezintă diferenţa dintre dobânda încasată în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus şi dobânda care ar fi trebuit calculată legal, conform graficului de rambursare iniţial, suma de 1.023 euro încasată cu titlu de comison de administrare (11,00 euro/lunar în 93 de luni, în perioada iulie 2007 - martie 2015) şi plata dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de administrare şi diferenţă dobândă), calculată de la data plăţii sumelor de către reclamanţi şi până la data achitării efective a debitului de către pârâtă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 327 din 20 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Vatra Dornei în dosarul nr. x/2016 au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, inadmisibilităţii cererii cu privire la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, prescripţiei extinctive a dreptului reclamanţilor de a solicita restituirea sumelor achitate în temeiul contractului de credit cu mai mult de trei ani anterior formulării acţiunii, lipsei de interes a reclamanţilor cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind variaţia dobânzii.

A fost admisă, în parte, acţiunea civilă având ca obiect "restabilirea echilibrului contractual", formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin D. şi în consecinţă:

S-a constatat existenţa clauzelor abuzive şi implicit nulitatea absolută a acestora prevăzute în contractul de credit de refinanţare pentru persoane fizice nr. x din 13.10.2015 după cum urmează:

- clauza inserată în partea II "condiţii contractuale" la pct. 11, subpunctul 11.1(ii);

- clauza inserată în partea II "condiţii contractuale" la pct. 11, subpunctul 11.2.

S-a constatat existenţa clauzelor abuzive şi implicit nulitatea absolută a acestora prevăzute în contractul de credit nr. x/15.06.2007 după cum urmează:

- teza a II a din clauza inserată la pct. 5 condiţii speciale care instituie dreptul băncii de a revizui semestrial structura dobânzii curente;

- clauzele inserate la pct. 2.10 a, 2.11 din condiţiile generale care dau dreptul băncii de a modifica dobânda fără consimţământul împrumutatului şi dispune eliminarea lor din contract.

S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, sens în care pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor sumele încasate necuvenit în baza convenţiei de credit nr. x din 15.06.2007, actualizate cu dobânda legală, ce reprezintă diferenţa dintre dobânda încasată în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus şi dobânda care ar fi trebuit calculată legal, conform graficului de rambursare iniţial.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 1000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Prin deciziei nr. 729 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul reclamanţilor şi s-a respins ca neîntemeiat apelul pârâtei.

S-a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 327/20.04.2017 în sensul că instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 9 lit. c) din contractul de credit nr. x/15.06.2007 şi al celei prevăzută de art. 3.9 din condiţiile generale ale aceluiaşi contract.

S-a dispus restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare, precum şi plata dobânzii legale, calculată de la data încasării până la data restituirii, menţinând celelalte prevederi ale sentinţei.

A fostobligată pârâta la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 30 martie 2018, pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 729 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 3 mai 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Suceava, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Suceava, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 729 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2018.