Supreme court lack of jurisdiction over cassation appeals against tribunal decisions in claims under 200,000 RON following constitutional invalidation of procedural threshold

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Alba la data de 15 februarie 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., B. S.A. Sucursala Alba Iulia, S.C. C. S.R.L., a solicitat:

I. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a contractului de credit bancar nr. 1350PF/16.07.2007, în ceea ce priveşte următoarele clauze:

- clauza prevăzută în cadrul ultimei teze a punctului 5, din contractul de credit şi anume:

"dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B. şi să se dispună înlăturarea acesteia şi să se stabilească modul de calcul al dobânzii astfel cum este prevăzut în cadrul punctului 5 din contractul de credit nr. x/16.07.2007 raportat la punctul 2.10.b din Condiţiile Generale de creditare, respectiv în felul următor: Dobânda de referinţă variabilă Euribor 6M + marjă fixă de 1,20 p.p.;

- clauza prevăzută la pct. 2.10.a din Condiţiile Generale de creditoare ale Contractului de credit bancar nr. 1350PF/16.07.2007 prin care "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent;

II. să se constate abuzivă şi nedatorată orice dobândă percepută de către B. după primul an de derulare a contractului, dobândă care excede dobânzii Euribor 6M+ marja fixă de 1,20 p.p.;

III. să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor percepute cu titlul de dobândă excedentară, calculate altfel decât prin formula Euribor 6 M+marja fixă de l,20 p.p.;

IV. să se constatate abuzivă şi nulă clauza contractuală prevăzută la pct. 8 lit. b). din contractul de credit şi punctul 3.9 din Condiţiile generale de creditare privind comisionul de acordare a creditului de 2,50% flat, şi să se dispună restituirea acestuia;

V. să se constatate abuzivă şi nulă clauza prevăzută de pct. 8 lit. c) din contractul de credit şi punctul 3.9 din Condiţiile generale de creditare, prin care s-a introdus în convenţie comisionul de administrare credit de 12 EUR lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat, şi să se dispună restituirea acestuia;

VI. să se constatate abuzivă şi nulă clauza prevăzută la punctul 3.7 din Condiţiile generale de creditare - anexa la contractul de credit nr. x/16.07.2007, conform căreia banca poate modifica nivelul comisioanelor fără consimţământul împrumutatului;

VII. să se constatate abuzivă şi nulă declararea scadenţei anticipate a creditului, cu consecinţa declarării ca abuziv şi nul parţial contractul de cesiune de creanţă nr. x încheiat între B. şi C. S.R.L. în ceea ce o priveşte pe reclamantă, prin care s-a cedat creanţa rezultată din contractul de credit, impunându-se restabilirea situaţiei anterioare si luarea în calcul a tuturor sumelor achitate în contul creditului contractat de la B. S.A., cu toate consecinţele ce decurg din nulitatea absolută a declarării premature a exigibilităţii contractului de credit şi a contractului de cesiune;

VIII. să fie obligate pârâtele la achitarea dobânzii legale aferentă sumelor solicitate a fi restituite cu titlul de dobândă excedentară, comision de administrare şi comision de acordare, percepute în mod abuziv de la data plăţii lor şi până la restituirea efectivă a acestor sume;

IX. să fie obligate pârâtele de ordinul 1 şi 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei să pună la dispoziţia împrumutatei un nou grafic de rambursare a creditului, în conformitate cu hotărârea instanţei.

Prin sentinţa civilă nr. 455/2017 din 23 februarie 2017, Judecătoria Alba Iulia a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. S.A., prin întâmpinare.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L..

S-a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza a II-a şi art. 8 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1350PF/16.07.2007, art. 2.10.a, art. 3.9 şi art. 3.7 teza I din condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit de consum încheiat între părţi, constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi sunt nule absolut.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumelor încasate în temeiul clauzei prevăzute la art. 5 alin. (2) teza a II -a din contractul de credit, ce au fost achitate cu depăşirea ratei dobânzii stabilite la art. 5 alin. (1) în cuprinsul aceluiaşi contract, precum şi a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare lunară, sume ce urmează a fi calculate în caz de executare silită, de executorul judecătoresc potrivit art. 628 alin. (2) C. proc. civ., la care se adaugă dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data încasării şi până la data achitării efective.

Au fost respinse restul pretenţiilor solicitate de către reclamantă, ca neîntemeiate.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâte a câte 2000 RON către fiecare dintre pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta A. şi pârâtele B. S.A. şi S.C. C. S.R.L., care au fost respinse prin decizia nr. 1437/A/2017 din 17 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Reclamanta A. şi pârâtele B. S.A. şi S.C. C. S.R.L. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 23 februarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Alba, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Alba, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâtele B. S.A. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1437 A/2017 din 17 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă, în favoarea Curţii de Apel Alba-Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2018.