Bank credit abusive clauses dispute: material incompetence of supreme court for appeals against tribunal decisions under 200,000 RON due to legislative gap

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Slobozia la data de 21 decembrie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Sucursala Slobozia:

- să se constate caracterul abuziv şi să se elimine clauzele inserate la punctul 3 - Dobânda, lit. d) din Actul adiţional nr. x/20.09.2010, în care se menţionează faptul că dobânda ce reprezintă costul total al creditului pentru împrumutat - DAE - este de 5,58 % procente pe an şi, pe cale de consecinţă, să se stabiliească dobânda pentru întreaga perioadă de derulare a contractului la nivelul de 4,25 % procente pe an, aşa cum a fost indicată, negociată şi convenită în contractul iniţial - convenţia de credit nr. x/14.06.2007, la capitolul Condiţii speciale, punctul 3 - Dobânda, lit. a);

- să se calculeze de către bancă şi să se restituie în numerar sumele de bani plătite lunar până în prezent, la o valoare a dobânzii peste nivelul de 4,25 % pe an, aşa cum este explicat, precizat şi convenit în contractul iniţial - convenţia de credit nr. x/14.06.2007, sume actualizate cu dobânda legală şi inflaţia din momentul perceperii fiecărei plăţi lunare, până la momentul restituirii efective;

- să se constate caracterul abuziv şi să se elimine din convenţia de credit nr. x/14.06.2007, capitolul Condiţii generale ale convenţiei, Secţiunea 4, Plăţi, pct. 4.3., a clauzei privind posibilitatea băncii care are dreptul, dar nu şi obligaţia de a debita orice cont sau depozit, chiar neajuns la termen, al împrumutatului şi de a efectua schimbul valutar utilizând cotaţii proprii, diferenţele de curs valutar urmând a fi suportate de împrumutat;

- să se îngheţe cursul valutar CHF - LEU la nivelul cursului afişat de Banca Naţională a României la momentul semnării convenţiei de credit, respectiv 14.06.2007, adică un franc elveţian = 1,96 RON şi păstrarea acestuia pentru întreaga perioadă de valabilitate a convenţiei de credit nr. x/14.06.2007;

- să se calculeze de către bancă şi să se restituie în numerar sumele de bani plătite lunar în RON, până în prezent, peste nivelul cursului de schimb CHF - LEU din momentul semnării contractului, respectiv 14.06.2007 (un franc elveţian = 1,96 RON), sume actualizate cu dobânda legală şi inflaţia din momentul perceperii fiecărei plăţi lunare până la momentul restituirii efective;

- să se constate caracterul abuziv şi să se înlăture din convenţia de credit nr. x/14.06.2007 clauza inserată la Condiţii speciale, punct 6 - Rambursare, prin care reclamanţii sunt obligaţi să ramburseze creditul în moneda CHF - franci elveţieni şi consecutiv denominarea în monedă naţională a plăţilor pe toată durata viitoare a contractului;

- să se constate caracterul abuziv şi să se înlăture din convenţia de credit nr. x/14.06.2007, Cap. Condiţiii speciale ale convenţiei, pct. 5 lit. a) Comision de risc, precum şi clauza inserată în Actul adiţional nr. x/20.09.2010, art. 3, pct. 5.1.b., prin care comisionul de risc a fost redenumit de bancă comision de administrare, valoarea acestuia fiind de 0,1 % pe lună, aplicat la soldul creditului;

- să se restituie în numerar comisionul de risc restant de 449,59 CHF redenumit de administrare (aferent primelor 12 luni de contract), sumă actualizată cu dobânda legală şi inflaţia din momentul perceperii fiecărei plăţi lunare şi până la momentul restituirii efective;

- să se elimine din cuprinsul convenţiei de credit nr. x/14.06.2007, Cap. Condiţii generale ale convenţiei, a întregii Secţiuni 9 - Garanţii -, precum şi din Actul adiţional nr. x/20.09.2010, art. 7, pct. 11.2 a paragrafului privind garantul, deoarece nu le sunt opzabile, întrucât ei au calitatea de împrumutaţi, fără a exista un garant;

- să se constate caracterul abuziv şi să se înlăture din convenţia de credit nr. x/14.06.2007, Cap. Condiţiii speciale ale convenţiei, Secţiunea 8.1., paragrafele d) şi c) care fac referire la posibilitatea băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului în situaţii neprevăzute, care, în opinia băncii, fac să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile de plată;

- să se constate caracterul abuziv şi să se înlăture din convenţia de credit nr. x/14.06.2007, Cap. Condiţiii speciale ale convenţiei, a întregii secţiuni 10 - Costuri suplimentare, precum şi din Actul adiţional nr. x/20.09.2010, art. 7, pct. 11 al paragrafului 3 privind apariţia unor costuri suplimentare pentru împrumutat în cazul unor reglementări noi emise de statul român sau Uniunea Europeană privind activitatea bancară;

- să fie obligată banca să elibereze un centralizator de la casa de schimb valutar a unităţii care să cuprinsă toate schimburile valuatare efectuate de către contestator în relaţie cu unitatea bancară din luna iunie 2007 şi până în prezent.

Prin sentinţa civilă nr. 2840 din 12 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Slobozia s-a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect acţiune în constatarea clauzelor abuzive, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor:

- înscrise în convenţia de credit nr. x/14.06.2007, referitoare la comisionul de risc (art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale şi art. 3.5. din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit);

- prevăzute de art. 3 pct. 5 - 5.1. lit. b) din actul adiţional nr. x/20.09.2010 la convenţia de credit nr. x/14.06.2007, referitoare la comisionul de administrare a creditului;

- prevăzute de art. 8.1. lit. c) şi d) din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/14.06.2007, referitoare la scadenţa anticipată a creditului;

- prevăzute în Secţiunea 10 - Costuri suplimentare (art. 10.1. şi 10.2.) din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit nr. x/14.06.2007, precum şi a celor prevăzute la art. 7 pct. 11 paragraful 3 din actul adiţional nr. x/20.09.2010 la convenţia de credit nr. x/14.06.2007.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor menţionate şi s-a dispus eliminarea din cuprinsul convenţiei de credit nr. x/14.06.2007 şi a actului adiţional nr. x/20.09.2010 la convenţia de credit nr. x/14.06.2007, a clauzelor respective.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor, în numerar, comisionul de risc restant, de 449,59 CHF, la cursul BNR din ziua plăţii, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală şi cu rata inflaţiei, din momentul perceperii fiecărei plăţi lunare, până la momentul restituirii efective.

S-au respins celelalte solicitări ale reclamanţilor, ca neîntemeiate.

S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 1290/A din 7 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, în sensul respingerii ca nefondat.

La data de 8 februarie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 8 martie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Ialomiţa, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1290/A din 7 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2018.