High Court lacks material jurisdiction over appeals against Tribunal decisions in tax enforcement complaints

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la data de 6 noiembrie 2014 sub nr. x/2014, precizată ulterior, contestatoarea A., prin reprezentant legal, a formulat contestaţie la executare împotriva: titlului executoriu nr. x din 8.10.2014, a somaţiei nr. x din 8.10.2014, a titlului executoriu nr. x din 8.10.2014 şi a somaţiei nr. x din 8.10.2014,

Totodată, a solicitat lămurirea şi anularea tuturor formelor de executare efectuate, desfiinţarea titlurilor executorii şi a somaţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 12380 din 16 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, în dosarul nr. x/2014, s-a admis în parte contestaţia la executare formulată de contestatoarea A., prin preşedinte B., în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice şi s-a dispus îndreptarea titlului executoriu nr. x din 8.10.2014 şi a somaţiei nr. x din 8.10.2014 emise de intimată în dosarul de executare nr. x cu privire la creanţa executată care este în valoare de 300 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 10238/12.09.2016 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins cererea de îndreptare, lămurire şi completare a sentinţei nr. 12380/16.11.2015.

Împotriva acestor hotărâri au declarat apel contestatorii B. şi A..

Prin decizia civilă nr. 648 A din 3 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului B., în privinţa apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 12380/16.11.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti -Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 2.

A fost respins apelul declarat de apelantul B. împotriva sentinţei civile nr. 12380/16.11.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de către apelanta contestatoare A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 10238/12.09.2016.

Onorariul avocatului din oficiu desemnat în cauză pentru apelantul B., în sumă de 263 RON, a rămas în sarcina statului.

Prin decizia civilă nr. 2877 din 15 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare, lămurire şi completare a deciziei civile nr. 648A/03.03.2017 formulată de apelantul B., în contradictoriu cu intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti -Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, şi apelanta contestatoare A..

Recurentul B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 648 A din 3 martie 2017 şi a deciziei civile nr. 2877 din 15 septembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 119 din 22 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 23 aprilie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces în care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ., iar hotărârea pronunţată asupra contestaţiei poate fi atacată numai cu apel, conform alin. (4) din aceeaşi normă.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestaţie la executare, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de contestatorul B. împotriva deciziei civile nr. 648 A din 3 martie 2017 şi a deciziei civile nr. 2877 din 15 septembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2018.