Land sale nullity and authentic deed substitution; ICSJ material incompetence for appeals under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Zalău la data de 16 mai 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la data de 11 februarie 1999.

Pârâtul B. a depus la data de 29 august 2014 întâmpinare, prin care a arătat că nu este de acord cu anularea antecontractului de vânzare-cumpărare. Totodată, pe cale reconvenţională, a solicitat ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat următoarele:

1. să se constate nulitatea absolută, în temeiul art. 948 vechiul C. civ. a înscrisului sub semnătură privată intitulat "contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.02.1999" pentru lipsa totală a consimţământului reclamantei;

2. obligarea pârâtului, în temeiul art. 563 noul C. civ., să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul intravilan în suprafaţă de 259 mp înscris în CF x Cehu Silvaniei;

3. obligarea pârâtului, în temeiul art. 582 alin. (1) lit. b) noul C. civ. la desfiinţarea lucrărilor autonome, cu caracter durabil (1 garaj şi 2 coteţe de animale) amplasate de pârât cu rea-credinţă pe terenul reclamantei, în caz contrar să fie autorizată reclamanta la desfiinţarea acestora pe cheltuiala pârâtului;

4. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la dosar, pârâtul B. a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi admiterea cererii reconvenţionale prin care a solicitat ca instanţa să constate că prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 11.02.1999, reclamanta a înstrăinat către pârât suprafaţa de 100 mp din proprietatea reclamantei, înscrisă în T.P. 2917/60616/1995 (întabulat în CF x cad. Cehu Silvaniei) pentru preţul de 250.000 RON vechi. A mai solicitat obligarea reclamantei la perfectarea actului autentic de vânzare-cumpărare iar în caz de refuz al acesteia, la pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

De asemenea, a mai solicitat întabularea în Cf a dreptului de proprietate dobândit de pârât.

Totodată, a solicitat încuviinţarea dreptului de retenţie asupra suprafeţei de 259 mp (în care este cuprinsă şi suprafaţa de 100 mp vândută pârâtului) până la plata investiţiilor făcute pe acel teren de pârât în valoare de 10.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 757 din 28 aprilie 2017 a Judecătoriei Zalău, secţia Civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., invocată de pârâtul B. prin întâmpinare.

S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă având ca obiect constarea nulităţii absolute a înscrisului sub semnătură privată intitulat "contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.02.1999".

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. care au fost obligaţi să predea în deplină proprietate şi posesie reclamantei terenul care excede suprafeţei de 100 mp identificată cu verde în raportul de expertiză efectuat de expertul D. jr. în anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor să desfiinţeze construcţiile edificate pe terenul ocupat, constatând că pârâţii sunt de bună-credinţă.

S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de reclamanţii reconvenţionali B. şi C. în contradictoriu cu pârâta reconvenţională A. dispunându-se ca prezenta hotărâre să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 100 mp identificat în anexa 2 din raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul D., expertiză care face parte integrantă din această hotărâre.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul B. având ca obiect constatarea dreptului de retenţie şi s-a încuviinţat onorariul pentru lucrările efectuate de expertul E. în cuantum total de 2180 RON (1090 RON, 790 RON şi 300 RON).

Prima instanţă a pus în vedere reclamanţilor reconvenţionali să achite onorariul cuvenit expertului E. şi a obligat pârâţii să achite reclamantei suma de 891 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, pârâta reconvenţională a fost obligată să achite reclamanţilor reconvenţionali suma de 4065 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâţii B. şi C..

Prin decizia civilă nr. 195/2018 din 15 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia Civilă a fost admis în parte apelul declarat de reclamanta A. şi apelul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 757/28.04.2017 a Judecătoriei Zalău pe care a schimbat-o în parte, şi rejudecând:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit "contract de vânzare-cumpărare" din data de 11 februarie 1999 având ca obiect material suprafaţa de teren de 100 mp.

Au fost obligaţi pârâţii B. şi C. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă totală de 244 mp identificat cu culoarea verde pe schiţa din anexa 1 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul tehnic D., care face parte integrantă din această hotărâre.

Au fost obligaţi pârâţii să desfiinţeze garajului identificat în anexa 2 a aceluiaşi raport de expertiză în imediata apropiere a perimetrului marcat cu culoare verde pe această anexă 2, edificat pe terenul reclamantei înscris în CF nr. x Cehu Silvaniei, nr. cad. x, iar în caz de neexecutare, a fost autorizată reclamanta să procedeze la desfiinţarea acestuia, pe cheltuiala pârâţilor.

A fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la ridicarea anexelor gospodăreşti (coteţ de porci şi coteţ de găini).

A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de reclamanţii reconvenţionali B. şi C. împotriva pârâtei reconvenţionale A. şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta reconvenţională A. să achite reclamanţilor reconvenţionali B. şi C. suma de 814 RON reprezentând contravaloarea anexelor-coteţ de porci şi coteţ de găini.

A fost instituit în favoarea reclamanţilor reconvenţionali un drept de retenţie asupra anexelor-coteţ de porci şi coteţ de găini, până la achitarea, de către pârâta reconvenţională, a sumei de 814 RON.

A fost respinsă ca nefondată cererea reclamanţilor reconvenţionali formulată pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, intabularea dreptului său de proprietate şi instituirea unui drept de retenţie cu privire la anexa-garaj.

A fost menţinută hotărârea primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., priviind încuviinţarea onorariului pentru lucrările efectuate de expertul E. în cuantum total de 2180 RON (1090 RON, 790 RON şi 300 RON) şi obligarea reclamanţilor reconvenţionali să achite onorariul cuvenit expertului E..

Au fost obligaţi pârâţii B. şi C. să achite reclamantei, suma de 2757 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 13 martie 2018, pârâţii B. şi C. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 23 aprilie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Sălaj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Sălaj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 195/2018 din 15 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2018.