Restitution of guarantee payment barred by three-year statute of limitations commencing at date of payment

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 14 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la restituirea sumei de 2.498.073,16 RON reprezentând garanţia aferentă scrisorii de garantare nr. 701 din 7 august 2009 emisă în baza convenţiei pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate înregistrată sub nr. x din 8 decembrie 2008, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii până la data achitării integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1092 C. civ. şi art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A. S.A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătându-se că de la momentul efectuării plăţilor (31.12.2010, respectiv 30.06.2011) s-au scurs peste 5 ani, iar termenul de prescripţie este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin sentinţa civilă nr. 3533 din 8 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici Şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 37/A/2017 din 12 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul respingerii apelului.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, din cuprinsul cărora rezultă că termenul de prescripţie este de 3 ani şi curge de la momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În acest sens, s-a mai reţinut că art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se aplică prin analogie şi în cazul plăţii nedatorate, momentul de debut al termenului de prescripţie fiind cel în care persoana care solicită despăgubiri a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că plata a avut caracter nedatorat.

Sub acest aspect, s-a apreciată că, în speţă, caracterul nedatorat al plăţii este justificat de către reclamant prin nerespectarea prevederilor legale şi contractuale în ceea ce priveşte plata garanţiei către pârâtă, împrejurări care au fost cunoscute sau, cel puţin, trebuiau să fie cunoscute în momentele în care au fost efectuate plăţile.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la data ultimei plăţi, respectiv 29 iunie 2011, împlinindu-se la data de 29 iunie 2014, anterior introducerii cererii de chemare în judecată (14.01.2016).

În plus, Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că, acţiunea este prescrisă chiar şi în situaţia în care debutul termenului de prescripţie s-ar raporta la momentul în care reclamantul a luat cunoştinţă de constatările Curţii de Conturi, respectiv 14 decembrie 2012, când raportul de control a fost înregistrat la entitatea controlată, sau cel mai târziu la data de 19 decembrie 2012, când acesta a fost primit, în materialitatea lui, de către reclamant. Or, raportat la aceste date, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 14 decembrie 2015, respectiv 19 decembrie 2015, anterior introducerii cererii de chemare în judecată (14.01.2016).

Însă, instanţa de apel a apreciată că, în cauză, comunicarea deciziei nr. 1/14.01.2013 a Curţii de Conturi nu aduce niciun element de noutate în ceea ce priveşte cunoaşterea de către reclamant a aspectelor legate de pretinsul caracter nedatorat al plăţilor, astfel încât s-a reţinut că această împrejurare nu poate constitui reper pentru debutul termenului de prescripţie.

La data de 10 aprilie 2017, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 37/A/2017 din 12 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În cuprinsul recursului, recurentul a arătat că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă din momentul în care a luat cunoştinţă că a făcut o plată nelegală care a produs o pagubă în patrimoniul său, respectiv din momentul comunicării deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi a României.

Reclamantul a susţinut că raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 14 ianuarie 2016, termenul de prescripţie nu era împlinit în cauză.

În ceea ce priveşte raportul de control din 14 decembrie 2012 al Curţii de Conturi la care instanţa de apel a făcut referire, recurentul-reclamant a susţinut că termenul de prescripţie nu se calculează prin raportare la acesta, având în vedere dispoziţiile art. 174 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi din 29 mai 2014. În acest sens, s-a învederat că după momentul întocmirii raportului de control, se emite o decizie pentru aplicarea măsurilor de valorificare, act care reprezintă, în accepţiunea legii, actul final de control.

În plus, au fost invocate şi prevederile art. 181 şi art. 204 din Regulament, susţinându-se sub acest aspect că numai împotriva acestei decizii se poate formula contestaţie.

În consecinţă, recurentul a susţinut că decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 este actul producător de efecte juridice, în raport cu care se calculează, în speţă, termenul de prescripţie.

La data de 13 iunie 2017, intimata-pârâtă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând sub acest aspect că motivele de recurs invocate de reclamant nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, pârâta a susţinut că reclamantul, în cadrul recursului, nu a invocat nerespectarea de către instanţa de apel a vreunei norme de drept material, ci greşita stabilire a unui element de fapt, respectiv momentul la care recurentul a luat cunoştinţă de împrejurarea că plata a fost nedatorată.

Intimata-pârâtă a mai susţinut că reclamantul a avut cunoştinţă încă din cursul anului 2010, la momentul la care a emis scrisoarea de garanţie, de presupusa eroare pe care o invocă la acest moment.

Mai mult decât atât, în opinia intimatei, nu se poate atribui nicio calitate întreruptivă de prescripţie raportului Curţii de Conturi, acesta nefăcând altceva decât să constate o eventuală culpă a reclamantului, respectiv a organelor sale de conducere şi a angajaţilor săi în ceea ce priveşte modul în care şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, fără să fie opozabil pârâtei şi fără să nască în sarcina sa drepturi sau obligaţii.

La data de 30 iunie 2017, recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului invocată de pârâtă prin întâmpinare, recurentul-reclamant a susţinut că motivele de recurs formulate se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că a fost criticată soluţia instanţei de apel sub aspectul faptului că aceasta nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurentul a susţinut că aceasta a fost admisă în mod neîntemeiat, motiv pentru care a solicitat respingerea acesteia pentru motivele arătate, de altfel, şi în cuprinsul recursului.

Prin rezoluţia a aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. l) şi art. 13 din Legea nr. 47/1992.

Prin raportul întocmit la data de 24 august 2017, s-a constatat că recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 37/A/2017 din 12 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă este admisibil în principiu, raportat la valoarea litigiului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 20 martie 2018, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare. A admis în principiu recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN şi a stabilit termen de judecată la data de 5 iunie 2018.

Analizând recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reţinut că prescripţia juridică a început să curgă cel mai târziu la data ultimei plăţi, respctiv 29 iunie 2011, împlinindu-se la data de 29 iunie 2014, anterior introducerii cererii de chemare în judecată (14 ianuarie 2016).

În accepţiunea recurentului-reclamant, actul producător de efecte juridice este decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi a României, act prin care recurentul-reclamant a luat la cunoştinţă despre plata nedatorată efectuată în beneficiul intimatei-pârâte A. şi în raport cu care se calculează termenul de prescripţie.

Înalta Curte reţine că, la data de 9 iulie 2010 s-a emis de către pârâta A. S.A. cererea de plată pentru suma de 2.498.074 RON, în baza scrisorii de garantare nr. 701/07.08.2009, sumă ce a fost plătită de către reclamant în două tranşe egale, la datele de 30 decembrie 2010 şi 29 iunie 2011.

Deşi recurentul susţine că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul comunicării deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi a României, acţiunea fiind depusă la data de 14 ianuarie 2016, această critică este nefondată.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Art. 3 din acelaşi act normativ instituie termenul de prescripţie general de 3 ani, iar în privinţa momentului de la care începe să curgă prescripţia în cazul plăţii nedatorate sunt aplicabile dispoziţiile art. 8, conform cărora prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În speţă, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, pierderea economică invocată de către reclamant, în calitate de fidejusor în baza convenţiei pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 97/08.12.2008, trebuia să fie cunoscută din momentul în care a analizat cererea de plată formulată de către societatea pârâtă şi a efectuat plăţile, respectiv cel mai târziu la data de 29 iunie 2011.

Prin urmare, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauza pendinte, acţiunea a fost promovată la data de 14 ianuarie 2016, astfel încât se reţine că au trecut mai mult de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune.

Instanţa constată că dreptul reclamantului de a pretinde restituirea sumei de 2.498.073,16 RON reprezentând garanţia aferentă scrisorii de garantare nr. 701 din 7 august 2009 emisă în baza convenţiei pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate înregistrată sub nr. x din 8 decembrie 2008, s-a născut cel mai târziu la data ultimei plăţi efectuate, respectiv 29 iunie 2011, iar nu la momentul comunicării deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi a României.

În consecinţă, având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte constată că termenul de prescripţie de trei ani a început să curgă la data de 29 iunie 2011 şi s-a împlinit la data de 29 iunie 2014, astfel încât acţiunea introdusă la data de 14 ianuarie 2016 a fost promovată cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Criticile recurentului-reclamant pe fondul cauzei nu vor mai fi analizate în raport de faptul că a fost găsită întemeiată soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea acţiunii ca prescrisă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul- reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 37/A/2017 din 12 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2018.