Material jurisdiction of the supreme court in recourse against appellate tribunal decisions for monetary claims under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 29 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 17.06.2013 sub nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., să se constate nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare ("chitanţa") consfinţit prin sentinţa nr. 6500 din 11.11.2008 a Judecătoriei Slatina, pronunţată în dosarul nr. x/2008, având ca obiect acţiune în constatare, intervenită între E., B., în calitate de promitenţi-vânzători şi C., D., în calitate de beneficiari cumpărători, privind vânzarea unui imobil în suprafaţă de 1361 mp teren curţi construcţii, arabil şi vii, împreună cu o casă din cărămidă, pe fundaţie de beton armat, acoperită cu ţiglă, în suprafaţă construită de 11l,54 mp, compusă din 2 holuri, camera de zi, 3 dormitoare, o bucătărie, magazine sub care se află pivniţa, având suprafaţa de 8,26 mp, sădirile şi împrejmuirile existente, situate în intravilanul comunei Slătioara, sat Slătioara, jud. Olt, în x cu vecinii: E- F., V- De 241 şi dispensar uman (P254), S - Dispensar uman şi G., N - H., identificat cu numărul cadastral x, carte funciară nr. x a localităţii Slătioara, pentru suma de 7.000 RON plătită integral.

Prin sentinţa civilă nr. 5058 din 18 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2013, s-a admis în parte acţiunea având ca obiect "anulare act", astfel cum a fost precizată şi completată ulterior, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D..

S-a constatat deschisă succesiunea autorului E., decedat la data de 06.09.2012, cu ultimul domiciliu în com. Slătioara şi ca moştenitori legali ai acestuia pe reclamantul A. - în calitate de descendent de gradul I în concurs cu pârâta B. în calitate de soţie supravieţuitoare şi pârâtul C., în calitate de descendent de gradul I.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea donaţiei deghizate sub forma contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/12.03.2007.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a convenţiei de vânzare-cumpărare materializată printr-un înscris sub semnătură privată denumit "Chitanţă", încheiată la data de 25.06.2008.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea donaţiei deghizate sub forma convenţiei de vânzare-cumpărare materializată printr-un înscris sub semnătură privată denumit "Chitanţă", încheiată la data de 25.06.2008.

S-a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma autorului se compune din următoarele:

- suprafaţa de 2549 mp teren arabil extravilan, situat pe raza loc. Slătioara, în T.17/6, P.15/2, conform actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.10.2004

- suprafaţa de 1250 mp teren forestier, situat pe raza loc. Slătioara, în T.46, P. 30.

S-a stabilit cota ideală din această masă succesorală astfel:

1. 3/8 pentru reclamantul A., în calitate de descendent de gradul I;

2. 1/4 pentru pârâta B., în calitate de soţie supravieţuitoare şi

3. cota de 3/8 pentru pârâtul C.

A fost lichidată starea de indiviziune în care se aflau părţile.

A fost atribuită în lotul reclamantului A. suprafaţa de 1250 mp teren forestier, situat pe raza loc. Slătioara, în T.46, P. 30, în valoare de 1250 RON.

A fost atribuită în lotul pârâtului C. suprafaţa de 2549 mp teren arabil extravilan, situat pe raza loc. Slătioara, în T.17/6, P.15/2, în valoare de 10196 RON.

Pentru echilibrarea valorică a loturilor a fost obligat pârâtul C. să achite reclamantului A. suma de 3042,25 RON şi pârâtei B. suma de 2861,50 RON, cu titlu de sultă.

A a fost atribuită în lotul pârâtei B. sulta în sumă de 2861,50 RON.

Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată pe care părţile le-au efectuat în cauză.

Prin decizia nr. 1121/2017 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 5058 din 18 iunie 2015.

A fost schimbată în parte sentinţa, după cum urmează:

S-a constatată că masa succesorală rămasă de pe urma autorului E. se compune din suprafaţa de 2549 mp teren arabil extravilan, situat pe raza loc. Slătioara, în T.17/6, P.15/2, conform actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.10.2004, în valoare de 10.196 RON.

A fost atribuită în lotul pârâtului C. suprafaţa de 2549 mp teren arabil extravilan, situat pe raza loc. Slătioara, în T.17/6, P.15/2, în valoare de 10196 RON.

Pentru echilibrarea valorică a loturilor, a fost obligat pârâtul C. să achite reclamantului A. suma de 3823,5 RON şi pârâtei B. suma de 2549 RON, cu titlu de sultă.

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată pe care părţile le-au efectuat la fond şi a fost obligat pârâtul C. să achite reclamantului A. suma de 1121 RON şi pe pârâta B. să achite reclamantului suma de 1747,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac şi a fost obligat intimatul C. să achite apelantului A. suma de 38 RON şi intimata B. - să achite apelantului A., suma de 1692 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 23 martie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Olt, secţia I civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1121/2017 din 15 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2018.