Pasture lease dispute transferred to court of appeal for lack of Supreme Court jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 29 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 24.12.2015 sub nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Zărneşti, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta COMUNA MOIECIU - prin PRIMAR, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate nulitatea relativă parţială a obiectului licitaţiei publice cu strigare organizată de Primăria Moieciu prin Caietul de sarcini anexa 1 la HCL nr. 19/31.03.2015, precum şi a obiectului contractului-cadru de închiriere nr. x/08.05.2015;

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că nu intervine nulitatea, reclamantul a solicitat reducerea corespunzătoare a obiectului contractului şi a valorii preţului chiriei anuale şi valorii totale a contractului conform suprafeţei reale pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă.

- să dispună reducerea corespunzătoare a obiectului contractului, a valorii preţului chiriei anuale şi a valorii totale a contractului;

- să se constate vicierea preţului închirierii de 650 RON/ha/an, pentru nulitate virtuală parţială şi pentru leziune şi să se dispună reducerea preţului la 112 RON/ha/an;

- să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate nedatorat, cu dobânda legală şi cu actualizarea cu rata inflaţiei, calculate de la data încasării şi până la plata efectivă, constând în diferenţa de preţ ce rezultă ca urmare a reducerii valorii chiriei anuale şi în garanţia de bună execuţie a contractului, care se raportează la valoarea totală a contractului;

- să dispună obligarea pârâtei la plata de daune interese materiale şi morale în valoare de 20000 RON, pentru repararea prejudiciului patrimonial şi nepatrimonial cauzat;

- să dispună obligarea pârâtei să îşi îndeplinească obligaţia contractuală de predare-primire a obiectului închirierii, pe bază de proces-verbal şi să refacă contractul-cadru, conform noii suprafeţe şi a preţului închirierii stabilit prin sentinţă, sub sancţiunea de daune moratorii de 100 RON/zi de întârziere;

- să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 457 din 02 mai 2017 a Judecătoriei Zărneşti s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta COMUNA MOIECIU, prin PRIMAR. S-a dispus reducerea prestaţiei reclamantului în baza contractului de închiriere nr. x/08.05.2015, încheiat cu pârâta, în sensul că acesta va fi obligat să achite o chirie de 650 RON/ha/an pentru o suprafaţă de 43,3 ha. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele de bani achitate în plus cu titlu de chirie pentru suprafaţa închiriată care nu are destinaţie de păşune - 650 RON/ha pentru 26,7 ha -, pentru anul 2016, la care se adaugă dobânzi legale, calculate de la data plăţii chiriei pentru anul 2016. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele de bani achitate cu titlu de garanţie pentru bună-execuţie în privinţa unei suprafeţe de 26,7 ha şi având în vedere un preţ de 650 RON ha/an, la care se adaugă dobânzi legale calculate de la data de 08.11.2015, dată limită la care trebuia întocmit amenajamentul pastoral. A fost obligată pârâta la încheierea unui proces-verbal de predare-primire a bunului închiriat în care se vor specifica toate detaliile legate de starea fizică la momentul respectiv. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial. Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1883/2017 din 07 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă s-a constatat nulitatea apelului incident formulat de intimata Comuna Moieciu.

A fost admis apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 457 din 02 mai 2017, care a fost schimbată în parte în sensul că:

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele de bani achitate în plus cu titlu de chirie pentru diferenţa de păşune de 26,7 ha, începând cu data primei plăţi, respectiv pe anii 2015, 2016 şi 2017 şi în continuare până la data modificării contractului prin reducerea suprafeţei închiriate la suprafaţa de 43,30 ha, sume actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, calculate de la data încasării şi până la data restituirii .

A fost păstrat restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

A fost obligată intimata COMUNA MOIECIU să achite apelantului suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta COMUNA MOIECIU - PRIMĂRIA COMUNEI MOIECIU, reprezentată legal prin PRIMAR, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 11 aprilie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Braşov, secţia I civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă COMUNA MOIECIU - PRIMĂRIA COMUNEI MOIECIU, reprezentată legal prin PRIMAR împotriva deciziei nr. 1883/2017 din 07 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2018.