Credit-contract nullity claims fail as appeal over 553,175 RON claim held inadmissible, leaving trial and appellate rulings standing

Şedinţa publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 mai 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractelor de credit nr. x/10.02.2005, nr. y/28.07.2005, nr. z/29.07.2005, nr. w/21.12.2006, nr. 848 PF/27.12.2006, nr. 91PF/12.03.2007, să repună părţile în situaţia anterioară încheierii contractelor de credit, prin clarificarea şi restituirea sumelor achitate de consumatori, cu toate efectele subsecvente, să o oblige pe pârâtă la efectuarea radierilor, menţiunilor sau rectificărilor necesare la Biroul de credite şi să emită documentul de confirmare a lipsei oricărei obligaţii a părţilor ca urmare a nulităţii contractelor de credit, precum şi să constate lipsa de obiect a contractelor de ipotecă aferente contractelor de credit nr. x şi y şi, pe cale de consecinţă, nulitatea acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3207 din 09 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi i-a obligat pe reclamanţi în favoarea pârâtei la plata sumei de 7.660,44 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei mai sus-menţionate, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1434 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat şi i-a obligat pe apelanţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în sumă de 2.681,52 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârile instanţelor inferioare au fost date cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fără să cuprindă motivele pe care se sprijină şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima dintre criticile dezvoltate de recurenţi în memoriul depus la dosar vizează aprecierea pretins greşită a instanţei de apel în sensul că prevederile Legii nr. 190/1999 nu se aplică contractelor de credit nr. x/10.02.2005 şi nr. y/12.03.2007. Din această perspectivă, autorii căii de atac au arătat că instanţa de apel a ignorat definiţia dată de legiuitor creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare şi situaţia de fapt în speţă, respectiv natura celor două contracte şi destinaţia împrumuturilor ce au făcut obiectul acestora, anume pentru achiziţionarea unor imobile cu destinaţie locativă - trei terenuri şi un apartament.

De asemenea, au susţinut că instanţa de prim control judiciar, prin decizia atacată, a confirmat raţionamentul tribunalului, care şi-a expus soluţia fără a indica temeiul de drept aplicabil celor două contracte menţionate, încălcând astfel dispoziţiile imperative, de ordine publică ale art. 424 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deşi instanţelor de fond le revenea sarcina de a stabili regimul juridic al contractelor deduse judecăţii, inclusiv prin indicarea legii aplicabile.

În acest sens, autorii căii extraordinare de atac au apreciat că soluţia instanţelor anterioare este întemeiată pe consideraţii generale, iar nu pe susţinerea unui text de lege, situaţie ce contravine prevederilor art. 14 alin. (6), art. 20 şi art. 22 alin. (2), (4), (5) şi 6 C. proc. civ.

În cadrul celei de-a doua critici formulate, recurenţii au invocat incidenţa prevederilor Legii nr. 190/1999 în ceea priveşte contractele de credit nr. x/10.02.2005 şi nr. y/12.03.2007, în susţinerea acestei opinii menţionând deciziile C.J.U.E. pronunţate în cauzele C - 602/10 şi C - 449/13, raportat la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 289/2004, sens în care au reprodus textul legal evocat şi parţial considerentele deciziei C.J.U.E. în cauza C - 602/10.

Raportat la cele anterior susţinute, au conchis că, deşi existenţa limitei valorice este de natură să excepteze contractele de credit evocate de la aplicabilitatea Directivei 2008/48, jurisprudenţa C.J.U.E. şi norma legală menţionată atrag incidenţa acesteia, iar instanţa de apel le-a îndepărtat nelegal susţinerile referitoare la prevederile legale aplicabile.

Autorii au circumscris această critică cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cea de-a treia critică formulată de recurenţi vizează în opinia acestora răsturnarea sarcinii probei în defavoarea lor, în calitate de consumatori, contrar celor statuate de C.J.U.E. prin hotărârea pronunţată în cauza C - 449/13.

În concret, au menţionat omisiunea instanţei de apel de a examina documentele componente a două dintre cele şase contracte de credit, respectiv a celor ipotecare. De asemenea, au susţinut că instanţa şi-a argumentata soluţia exclusiv pe probatoriile şi apărările intimatei.

În mod expres, recurenţii au menţionat calitatea lor de soţi reţinută ca argument de instanţa de prim control judiciar pentru a înlătura nesocotirea de către bancă a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 289/2004, potrivit cărora acesteia îi revenea obligaţia să comunice/remită câte un exemplar al contractelor fiecăreia dintre părţile contractante.

Următoarea critică dezvoltată de recurenţi se referă la analiza pretins părtinitoare făcută de instanţa de apel cu privire la obligaţia băncii de informare precontractuală a împrumutaţilor. În acest sens, recurenţii au invocat ignorarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi împrejurarea că banca nu a făcut în nici un fel dovada îndeplinirii obligaţiei de informare. Au mai criticat autorii prezentei căi extraordinare de atac argumentele reţinute de instanţa de prim control în susţinerea concluziei că banca s-ar fi conformat obligaţiei menţionate, respectiv clauza standard din cererea de creditare, coroborată cu graficele de rambursare pentru informare, emise la data cererilor de creditare în lipsa oricărei dovezi că acestea le-ar fi fost în mod real remise.

Subsumat acestei critici, au mai susţinut că trebuiau puse în discuţie şi stabilite de comun acord de către părţi elementele esenţiale ale creditului - dobânda, perioadă rambursare, D.A.E., cuantumul ratelor etc., iar nu cuprinsul documentaţiei de credit, astfel cum eronat şi nelegal a apreciat instanţa de apel la fila x alineatul penultim, teza finală a deciziei atacate.

Au mai criticat decizia atacată pentru a fi preluat exclusiv explicaţiile intimatei-pârâte cu privire la costul total al creditului, raportat la cuantumul D.A.E., precum şi pentru a nu fi dat curs cererii lor de a pune în vedere băncii să depună la dosar calculul menţionat aferent fiecăruia dintre cele şase contracte deduse judecăţii.

Cea de-a şasea critică formulată vizează încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 289/2004, care statuează că sunt nule de drept contractele încheiate cu nerespectarea prevederilor acesteia după intrarea sa în vigoare, raportat la concluzia instanţei de apel în sensul că necomunicarea integrală a celor două contracte anterior evocate nu constituie cauză de nulitate absolută potrivit dreptului comun.

Următoarea critică formulată de recurenţi rezidă în reiterarea celor susţinute anterior referitor la sarcina probei. În acest sens, autorii au arătat că instanţele de fond în mod eronat au răsturnat sarcina probei privind executarea obligaţiilor legale de informare, interpretarea acestora fiind de natură să compromită efectivitatea drepturilor recunoscute de Directiva 87/102/CEE a Consiliului, respectiv de Legea nr. 289/2004.

A opta critică formulată de recurenţi se referă la maniera subiectivă în care instanţa de apel a analizat condiţia ad validitatem pentru contractele de credit deduse judecăţii, concluzia acesteia fiind diferită pentru patru dintre convenţiile menţionate, raportat la alte două dintre acestea. Au mai menţionat autorii prezentului demers judiciar că instanţa de apel putea lua ca indiciu adresa D.. pen. şi trebuia să solicite relaţii atât de la autoritatea naţională, cât şi de la intimata-pârâtă.

Ultima dintre criticile formulate de recurenţi priveşte incompatibilitatea judecătorului de primă instanţă, nerespectarea de către acesta a obligaţiei de abţinere şi soluţia dată cererii de recuzare a preşedintelui instanţei de apel.

Referitor la cele enumerate, autorii recursului au afirmat că le creează reale suspiciuni în ceea ce priveşte legalitatea hotărârilor de fond, având în vedere raporturile contractuale dintre judecători şi intimata-pârâtă C. S.A., sens în care au apreciat că în cauză nu au fost respectate exigenţele impuse de art. 6 din C.E.D.O.

Pentru cele anterior expuse, recurenţii au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare unei curţi de apel învecinate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 10 februarie 2017.

Cererea de recurs a fost comunicată la 16 februarie 2017 intimatei-pârâte C. S.A., care la 23 martie 2017 a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca inadmisibil, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi în subsidiar ca nefondat, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea inadmisibilităţii recursului, intimata-pârâtă a arătat că valoarea totală a contractelor de credit deduse judecăţii a căror nulitate absolută s-a cerut a fi constatată este în jurul sumei de 80.000 euro, situându-se astfel sub valoarea prag de 1.000.000 RON, instituită de legiuitor prin normele legale evocate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 27 martie 2017, iar aceştia au formulat răspuns la întâmpinare, care a fost înregistrat la dosar la 06 aprilie 2017.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii, în susţinerea admisibilităţii recursului de faţă, au arătat în esenţă că, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 95/2016, dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. se aplică proceselor pornite începând cu 01 ianuarie 2019.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, soluţia preconizată fiind în principal de respingere a căii de atac ca inadmisibilă, în baza art. 493 alin. (5), raportat la art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 şi O.U.G. nr. 95/2016, cu aplicarea art. 457 C. proc. civ.

Prin încheierea de la 13 februarie 2018, pronunţată în completul de filtru în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, punându-li-se în vedere că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Potrivit dovezilor de comunicare restituite la dosar, aflate la dosar, raportul a fost comunicat părţilor la 20 februarie 2018.

Prin punctul de vedere înregistrat la dosar la 26 februarie 2018, intimata a achiesat la concluziile raportului.

La 02 martie 2018 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de recurenţi faţă concluziile raportului.

Aceştia au susţinut, în esenţă, că au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 1434 din 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întrucât valoarea pretenţiilor în litigiu se situează peste valoarea prag, fiind în sumă de 1.009.599,79 RON.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, chestiune a cărei soluţionare face de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru considerentele ce succed:

În mod prioritar, se reţine că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 C. proc. civ., care presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

În speţă, recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1434 din 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru verificarea admisibilităţii căii extraordinare de atac a recursului, urmează a se avea în vedere obiectul acţiunii deduse judecăţii, care în speţă vizează constatarea nulităţii absolute a contractelor de credit nr. x/10.02.2005, nr. y/28.07.2005, nr. z/29.07.2005, nr. w/21.12.2006, nr. 848 PF/27.12.2006, nr. 91PF/12.03.2007, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor de credit, restituirea sumelor achitate de consumatori, cu toate efectele subsecvente, obligarea pârâtei la efectuarea radierilor, menţiunilor sau rectificărilor necesare la Biroul de credite, obligarea pârâtei la emiterea documentului de confirmare a lipsei oricărei obligaţii a părţilor ca urmare a nulităţii contractelor de credit, constatarea lipsei de obiect a contractelor de ipotecă aferente contractelor de credit nr. x şi y şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii acestora, cu cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere", aceste dispoziţii legale prezentând în egală măsură relevanţă şi sub aspectul determinării căilor de atac referitoare la litigiile soluţionate.

Faţă de obiectul capetelor de cerere principale, constatarea nulităţii contractelor de credit menţionate şi constatarea nulităţii contractelor de ipotecă aferente contractelor de credit nr. x şi y pentru lipsa obiectului, se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 101 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care prevăd că "în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii", precum şi că "aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept."

Totodată, având în vedere pluralitatea capetelor de cerere formulate de reclamanţi prin acţiunea introductivă, magistratul-asistent apreciază că sunt aplicabile pentru stabilirea valorii litigiului dedus judecăţii şi prevederile art. 99 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care prevăd că, atunci "când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte" şi că, "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., întrucât capetele principale de cerere, deşi nu sunt întemeiate pe un titlu comun, ci pe mai multe, se află în strânsă legătură şi au fost deduse judecăţii printr-o singură acţiune.

Trebuie amintite contractele ce formează obiectul litigiului dedus judecăţii:

- contractul de credit nr. x/10.02.2005, prin care recurenţii au contractat un credit în valoare de 39.865 EUR, reprezentând credit imobiliar pentru cumpărarea a trei terenuri;

- contractul de credit nr. x/28.07.2005, prin care recurenţii au contractat un credit în valoare de 35.532 RON, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoie personale;

- contractul de credit nr. x/29.07.2005, prin care recurenţii au contractat 35.272 RON, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoie personale;

- contractul de credit nr. x/21.12.2006, prin care recurenţii au contractat 10.000 EUR, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoie personale;

- contractul de credit nr. x/27.12.2006, prin care recurenţii au contractat 4.500 EUR, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoie personale;

- contractul de credit nr. x/12.03.2007, reprezentând credit imobiliar în valoare de 27.400 EUR pentru cumpărare apartament de patru camere.

Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă de la 16 septembrie 2014, tribunalul a respins excepţia propriei necompetenţe materiale în soluţionarea cauzei, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ. în raport de precizările de acţiune făcute de reclamanţi şi faptul că cel puţin valoarea contractului nr. x PFE/2005 este de peste 200.000 RON.

Acest aspect nu a fost contestat în calea de atac a apelului, iar instanţa supremă constată că prin precizările făcute de reclamanţi s-a indicat că valoarea celui mai oneros dintre contractele deduse judecăţii este de 325.137,90 RON, după cum ulterior, prin precizarea depusă la 10 iulie 2014, s-a arătat că valoarea primului contract (cel mai împovărător) este de 553.175,06 RON, câtimea obiectului cererii fiind în acest fel stabilită în mod definitiv, iar în funcţie de aceasta şi competenţa materială de soluţionare a cauzei.

În acest context, calea de atac a recursului apare ca inadmisibilă pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 şi O.U.G. nr. 95/2016 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv(...)."

Potrivit textelor legale precitate, în cererile având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unor contracte, aşa cum este cazul în speţă, se va avea în vedere valoarea contractelor pretins a fi lovite de nulitate absolută, întrucât acestea constituie obiectul dedus judecăţii.

Este de remarcat că valoarea cererii principale este cea în funcţie de care se apreciază admisibilitatea căii de atac, iar nu criticile formulate în apel.

Cum prin cererea completatoare depusă la 10 iulie 2014, reclamanţii au indicat suma totală dedusă judecăţii prin primul capăt de cerere ca fiind de 125.836 euro, echivalentul a 553.175,06 RON, calculat la cursul B.N.R. din 13 iunie 2014 de 4.3960 RON pentru 1 EURO, aceasta este suma în raport cu care se va verifica admisibilitatea prezentului recurs.

Astfel, având în vedere că valoarea cererii deduse judecăţii de reclamanţi prin cererea introductivă este de 553.175,06 RON, situându-se sub pragul valoric de 1.000.000 RON prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 şi O.U.G. nr. 95/2016, în raport cu normele legale precitate instanţa supremă impune concluzia că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1434 din 28 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2018.