Inadmissibility of Cassation Against Appellate Decisions in Labor and Social Security Disputes

Şedinţa publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 martie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti - Casa Locală de Pensii Sector 3 Bucureşti, a solicitat obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de actualizare a pensiei de serviciu înregistrată sub nr. x din 2 decembrie 2015, prin emiterea, în baza art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, modificată, a deciziei de actualizare a pensiei de serviciu.

Prin sentinţa civilă nr. 6965 din 6 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis acţiunea, obligând pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti să soluţioneze cererea nr. x din 2 decembrie 2015, formulată de reclamanta A., prin emiterea deciziei de actualizare a pensiei de serviciu în baza art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva considerentelor sentinţei mai sus-menţionate, reclamanta A. a declarat apel, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) şi următoarele C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 3277/2017 din 26 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea apelului.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, fără să indice vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prioritar, autoarea căii de atac a dezvoltat în cuprinsul paragrafelor nr. 1-9 din memoriul de recurs argumente în susţinerea admisibilităţii căii extraordinare de atac exercitate.

În acest sens, a arătat că decizia atacată, având ca obiect soluţionarea incidentului procedural al renunţării la judecată, este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (6) C. proc. civ.

În acest context, a subliniat irelevanţa menţiunii "definitivă" din dispozitivul hotărârii atacate faţă de dispoziţiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ., raportat la principiul legalităţii căilor de atac, consfinţit de alin. (1) al aceluiaşi text legal.

În continuare, ca şi consecinţă a celor anterior expuse, recurenta a conchis în sensul că, decizia atacată nefiind o hotărâre definitivă, recursul declarat împotriva acesteia are caracter devolutiv, cenzura instanţei ierarhic superioare asupra acesteia urmând să vizeze atât aspecte de nelegalitate, cât şi aspecte de netemeinicie.

Plecând de la premisa caracterului devolutiv al recursului, autoarea căii de atac a invocat faptul că hotărârea dată în primă instanţă asupra renunţării la judecată de nu este susceptibilă a fi atacată cu apel, aspect în considerarea căruia a apreciat recursul declarat împotriva acesteia ca fiind cale ordinară de atac, caracterul definitiv revenindu-i hotărârii pronunţate în recurs, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Faţă de concluzia că recursul în speţă este o cale ordinară de atac, autoarea a susţinut că cenzura acestuia nu este limitată la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere prevederile alin. (2) al aceleiaşi norme, în sensul că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cadrul judecării apelului ori, deşi invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. În acelaşi sens a invocat şi dispoziţiile art. 494 C. proc. civ.

De asemenea, în baza art. 121 şi art. 122 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., coroborate cu regula compatibilităţii, având în vedere că normele legale evocate nu sunt potrivnice celor care reglementează procedura de soluţionare a recursului, susţinută şi de principiul de drept est modus in rebus, recurenta a opinat că procedura regularizării cererii nu este aplicabilă cererilor de recurs îndreptate împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionat un incident procedural, aşa cum este cazul în speţă.

Ca şi consecinţă a celor arătate, a conchis că recursul de faţă, declarat împotriva unei hotărâri prin care s-a luat act de renunţarea sa la judecată, este incompatibil cu procedura filtrului, reglementată de C. proc. civ. exclusiv pentru căile extraordinare de atac date în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, notând că această concluzie decurge din prevederile art. 121 şi 122 din Legea nr. 76/2012, art. 30 alin. (6), art. 488 alin. (2), art. 489 alin. (2) şi art. 493 alin. (3) C. proc. civ., precum şi din principiul est modus in rebus, care configurează principiul constituţional al legalităţii procedurii de judecată, reglementat de art. 126 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 7 din C. proc. civ.

În continuarea memoriului depus la dosar, autoarea căii de atac a făcut o amplă expunere a situaţiei de fapt, detaliată în paragrafele nr. 10-25, sens în care a subliniat următoarele:

- la 13 ianuarie 2017 a înregistrat la registratura Tribunalului Bucureşti, anterior înaintării dosarului la instanţa de apel, declaraţia de retragere a apelului formulat la 09 noiembrie 2016, în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe, fără afectarea dispozitivului sentinţei;

- la 18 ianuarie 2017 a solicitat tribunalului emiterea unui certificat care să ateste că declaraţia de apel din 09 noiembrie 2016 a vizat numai considerentele sentinţei nr. 6965 din 6 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, că la 13 ianuarie 2017 reclamanta a formulat cerere de retragere a căii ordinare de atac exercitate, că dosarul nr. x/2016 nu fusese expediat de prima instanţă în calea de atac, neexistând adresă de înaintare în acest sens şi că cererea de apel depusă în două exemplare nu se regăsea la dosar, fiind păstrată la mapă de grefierul arhivar (art. 132 ROI), solicitând totodată restituirea acesteia;

- la 1 februarie 2017 a formulat o cerere de rectificare a erorii de înregistrare prin omisiune în fişa Ecris a dosarului nr. x/2016 postată pe site-ul primei instanţe, în sensul menţionării la rubrica "căi de atac" a declaraţiei de retragere a apelului la 13 ianuarie 2017;

- la 22 februarie 2017, în lipsa unui răspuns din partea tribunalului la solicitările sale anterior evocate, constatând din verificarea site-ului Curţii de Apel Bucureşti că dosarul a fost înaintat acestei din urmă instanţe, pe rolul căreia a fost înregistrat la 13 februarie 2017, a înregistrat o notă cu privire la retragerea apelului privind considerentele, solicitând pronunţarea în camera de consiliu a unei încheieri de administrare judiciară, fără citare şi fără cale de atac, care să constate retragerea apelului anterior înregistrării căii ordinare. Prin aceeaşi notă, autoarea a susţinut că pregătirea judecăţii apelului şi judecarea lui nu au obiect;

- la aceeaşi dată, respectiv la 22 februarie 2017, reclamanta a primit prin poştă o adresă neidentificată prin număr, dată şi instanţă, dar care era semnată de preşedinta secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, adresă al cărei conţinut viza dosarul nr. x/2016 al instanţei menţionat şi prin care se aducea la cunoştinţa autoarei că dosarul a fost înaintat Curţii de Apel la 13 februarie 2017 în vederea soluţionării apelului şi că tribunalul nu poate lua act de retragerea apelului şi nici nu pot fi făcute modificările solicitate în sistemul Ecris IV, instanţa de control judiciar fiind singura în măsură să ia act de cererea de retragere a apelului;

- la 24 februarie 2017, în răspunsul la adresa de mai sus, reclamanta a menţionat că nu a primit certificatul de grefă solicitat, că din adresa primită nu rezultă că ar fi fost înaintată Curţii de Apel şi cererea sa de retragere a apelului, precum şi că nu a formulat şi o cerere prin care să fi solicitat tribunalului să ia act de retragerea apelului;

- la 23 martie 2017, din studiul dosarului, a constatat că cererea sa de constatare administrativă a retragerii apelului anterior înaintării lui către instanţa de prim control judiciar a fost primit din partea grefierului menţiunea "la dosar"

- la 4 aprilie 2017 a reiterat cererea de constatare administrativă a retragerii apelului, dar nici aceasta nu a primit termen şi nici nu a fost soluţionată administrativ;

- la 21 aprilie 2017 a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată din 26 mai 2017 la o dată anterioară acestuia, solicitând totodată ca instanţa de apel să dispună scoaterea de pe rol a dosarului şi înaintarea acestuia către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale pentru a face aplicare art. 404 alin. (2) C. proc. civ., precizând că declaraţia de retragere a apelului, depusă în copie, nu a fost înaintată cu dosarul de fond, fiind reţinută la Serviciul Registratură al primei instanţe. În subsidiar, reclamanta a solicitat curţii de apel pronunţarea unei încheieri, în sensul solicitării din nota depusă la 22 februarie 2017 şi reiterată la 4 aprilie 2017;

- în şedinţa publică din 26 mai 2017, faţă de inexactitatea referatului făcut de grefierul de şedinţă, apelanta-reclamantă a precizat că singura cerere pe care a formulat-o privind retragerea apelului declarat împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 6965 din 6 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost cea înregistrată pe rolul primei instanţe la 13 ianuarie 2017, în condiţiile în care dosarul nr. x/2016 a fost înaintat curţii abia la 13 februarie 2017.

În considerarea celor anterior expuse, a arătat că în faţa instanţei de apel a pus concluzii de scoatere a apelului de pe rol şi de înaintare a dosarului către tribunal, instanţa care a înregistrat retragerea şi care este depozitarul originalului acesteia, în vederea soluţionării conform art. 404 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, a menţionat că a răspuns afirmativ la întrebarea preşedintei de complet, în sensul de a preciza dacă cererile depuse la 22 februarie 2017 şi la 4 aprilie 2017 poartă semnătura sa şi că a precizat că nu înţelege să le mai susţină, precum şi că nu sunt cereri de renunţare la judecată.

În final, apreciind că obiectul asupra căruia a referit grefierul şi pe care l-a apreciat ca fiind incorect va fi şi cel asupra căruia instanţa se va pronunţa, în baza art. 231 alin. (2) C. proc. civ. a solicitat copie după notele grefierului la terminarea şedinţei şi a depus concluzii scrise în sensul celor expuse oral.

În cuprinsul memoriului de recurs, autoarea a formulat cinci mari categorii de critici, pe care nu le-a subsumat nici unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prima critică vizează nerespectarea principiului disponibilităţii şi încălcarea art. 9, art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., norme imperative, de natură să atragă nulitatea hotărârii.

Subsumat acestei prime categorii de critici, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu depăşirea limitelor învestirii, instanţa de apel acordând ceea ce nu s-a cerut. În dezvoltarea acestei concluzii, a arătat că nu a solicitat prin nicio cerere scrisă sau verbală renunţarea la judecata apelului, iar prin notele depuse la termenul din 26 mai 2017 a subliniat că nu a invocat niciodată aplicarea art. 406 şi următoarele C. proc. civ., singura sa susţinere în faţa instanţei de control judiciar fiind aceea de scoatere a cauzei de pe rol şi de înaintare a dosarului către tribunal, pentru ca prima instanţă să facă aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la declaraţia sa de retragere a apelului înregistrată la 13 ianuarie 2017.

Asupra acestor susţineri, recurenta a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat, analiza lor neregăsindu-se în considerentele deciziei atacate.

Astfel, raportat la declaraţia sa expresă, în sensul că nu a formulat şi nici nu formulează în faţa instanţei de apel cerere de renunţare la judecata căii ordinare de atac, a susţinut că orice interpretare speculativă asupra acestui aspect încalcă prevederile art. 9 alin. (3) şi art. 406 C. proc. civ., renunţarea la judecată neprezumându-se, ci trebuind să fie expresă şi exprimată în formele prescrise de lege. De asemenea, a apreciat că, decizând să ia act de renunţarea sa la judecata apelului, fără să fie învestită cu cerere în acest sens, instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a încălcat şi prevederile art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

A mai subliniat autoarea că în răspunsul său la adresa tribunalului a menţionat că "Retragerea apelului este distinctă de renunţarea la judecată care priveşte o cerere după înregistrarea ei de către instanţa competentă să o judece, şi nici chiar în prezenţa renunţării, soluţia nu ar fi în principal de a se lua act, ci de a se constata prin hotărâre renunţarea (art. 406 alin. (6) C. proc. civ.) la data la care aceasta a fost făcută."

Ultima susţinere a recurentei referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii a vizat examinarea de către instanţa de apel a solicitării sale din notele depuse la 22 februarie 2017 şi din 4 aprilie 2017, în condiţiile în care precizase expres că nu înţelege să le mai susţină, întrucât deveniseră caduce.

În dezvoltarea criticii privind încălcarea prevederilor imperative ale art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., autoarea a invocat şi nepronunţarea instanţei de apel asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv asupra cererii sale de scoatere de pe rol a apelului şi de înaintare a lui la tribunal, conform art. 404 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, reţinând că dispozitivul deciziei nu cuprinde soluţia asupra cererii evocate, argumente în sensul respingerii acesteia regăsindu-se exclusiv în considerentele hotărârii, autoarea a invocat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora considerentele vor arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, iar dispozitivul, conform lit. c) a aceleiaşi norme, va conţine soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii. Astfel, raportând textele legale precitate la dispoziţiile art. 397 alin. (1) şi art. 401 alin. (1) C. proc. civ., a conchis că hotărârea recurată este nulă, dispoziţiile încălcate fiind fără echivoc imperative.

A doua categorie de critici formulate de recurentă vizează nerespectarea de către instanţa de apel a dreptului său la apărare şi a principiului contradictorialităţii, respectiv încălcarea art. 13 alin. (3) şi a art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., norme imperative, de natură să atragă de asemenea nulitatea deciziei atacate.

Sub acest aspect, a invocat nepunerea incidenţei dispoziţiilor privind achiesarea la hotărâre - art. 463 şi art. 464 alin. (2) C. proc. civ. - în dezbaterea contradictorie a părţilor. Astfel, a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, consfinţit de prevederile art. 13 alin. (3) din acelaşi Cod, fiind pusă în imposibilitate de a formula apărări referitor la echivalarea efectelor juridice ale acestei instituţii cu cele ale manifestării sale de voinţă de a renunţa la calea de atac, conform art. 404 alin. (2) C. proc. civ., precum şi la lipsa prejudicierii sale. A mai susţinut că temeiul juridic pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia renunţării la judecată, art. 464 alin. (2) C. proc. civ. a fost menţionat doar în considerentele hotărârii atacate.

Recurenta a susţinut totodată că, procedând în acest fel, curtea a încălcat şi principiul contradictorialităţii, statuat de art. 14 alin. (4) - alin. (6) C. proc. civ. şi definit prin obligaţia instanţei de a pune în dezbaterea părţilor orice chestiune de fapt sau de drept invocată din oficiu şi pe care şi-a întemeiat hotărârea.

În continuare, autoarea căii de atac a recursului a arătat că prevederile art. 463 alin. (1) şi art. 464 alin. (2) C. proc. civ., reţinute de instanţa de control judiciar ca temei al soluţiei pronunţate, exclud soluţia din dispozitiv, prin care s-a luat act de renunţarea la judecata căii ordinare de atac.

În argumentarea acestei concluzii, a precizat că în speţă achiesarea nu era operantă, nefiind întrunită condiţia obiectului ei, întrucât apelul declarat nu a fost îndreptat împotriva soluţiei, ci împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe, fiind întemeiat pe art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. Or, având în vedere că prin art. 463 alin. (1) C. proc. civ. legiuitorul a definit achiesarea la hotărâre ca reprezentând renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre, iar apelul său a vizat considerentele, iar nu dispozitivul sentinţei, care cuprinde soluţia, recurenta a apreciat că această instituţie nu era aplicabilă în speţă.

Totodată, pornind de la definiţia achiesării cuprinsă în art. 463 alin. (1) C. proc. civ., ca fiind renunţare la calea de atac, iar nu renunţare la judecata căii de atac, recurenta a apreciat că instituţia se raportează la prevederile art. 404 alin. (2), nu la cele ale art. 406 şi 407 C. proc. civ.. Totodată, a susţinut că, deşi curtea a reţinut incidenţa art. 464 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează achiesarea expresă, nu a indicat în considerentele deciziei pronunţate în care dintre modalităţile prevăzute de textul legal şi-ar fi exprimat recurenta achiesarea, în condiţiile în care la dosar nu există nici un act autentic, nici o declaraţia verbală şi nici vreo procură specială în acest sens, iar copia certificată a declaraţiei sale de retragere a apelului, înregistrată la 13 ianuarie 2017, a fost socotită ca fiind ineficace.

O altă critică dezvoltată de recurentă referitor la încălcarea dreptului său la apărare a vizat nepunerea în discuţia părţilor a lipsei de la dosar a originalului declaraţiei de renunţare la calea de atac a apelului, deşi în considerentele deciziei pronunţate curtea şi-a fondat neprimirea cererii de scoatere de pe rol şi de retrimitere a cauzei către tribunal pentru ca prima instanţă să facă aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. civ. chiar pe lipsa de la dosar a originalului acestei declaraţii. În acest context, autoarea a susţinut că a fost împiedicată să formuleze apărări şi, eventual, să solicite probe, fiind astfel prejudiciată.

Din această perspectivă, recurenta a criticat şi lipsa de rol activ a instanţei de prim control judiciar, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) penultima teză C. proc. civ.

În susţinerea celor anterior expuse, recurenta a evocat jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, respectiv Hotărârea din 12 mai 2012 Bui Van/Comisia, pct. 84, 85 şi Hotărârea din 14 decembrie 2011 - Comisia/Vicente Carbajosa, pct. 25 şi jurisprudenţa acolo citată.

Sub aspectul încălcării prevederilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) teza ultimă C. proc. civ., de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate, recurenta a invocat contrarietatea dintre considerentele deciziei recurate şi dispozitivul acesteia.

Astfel, a susţinut că, dacă prin dispozitivul deciziei pronunţate curtea a luat act de renunţarea la judecata apelului, sediul acestei materii regăsindu-se în art. 406-407 C. proc. civ., în considerente, instanţa de control a reţinut ca temei de drept art. 463 alin. (1) şi art. 464 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează achiesarea la hotărâre şi care reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre (art. 463 alin. (1), ceea ce face ca dispoziţiile art. 404 C. proc. civ. să rămână aplicabile (art. 463 alin. (3).

A mai invocat recurenta şi existenţa unei contradicţii între considerentele reţinute de instanţa de apel în motivarea hotărârii pronunţate.

În acest sens, a arătat că decizia atacată prezumă indirect, prin argumentele reţinute în susţinerea incidenţei art. 463 C. proc. civ., echivalenţa între efectele hotărârii instanţei de apel prin care s-a luat act de renunţarea la calea de atac şi efectele procesului-verbal prevăzut la art. 404 alin. (2) C. proc. civ. şi că actul de renunţare la calea de atac pe care îl are în vedere ar fi cererea de renunţare la calea de atac înregistrată la tribunal la 13 ianuarie 2017.

În opinia autoarei căii de atac a recursului, aceste argumente contrazic însă considerentele reţinute anterior de instanţa de apel, în sensul că fundamentul neprimirii cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. îl constituie chiar ineficacitatea copiei certificate a declaraţiei de retragere a apelului din dosar.

O altă contradicţie între considerentele deciziei recurate relevată de recurentă reiese între manifestarea sa de voinţă, în sensul renunţării la calea de atac exercitată, reţinută de instanţa de apel în penultimul paragraf al hotărârii pronunţate şi statuarea aceleaşi instanţe din ultimul paragraf, prin care a luat act nu de renunţarea la calea de atac, ci de renunţarea la judecată, instituţie juridică cu regim juridic distinct.

În acelaşi sens al existenţei unei contradicţii între considerente recurenta a invocat reţinerea temeiului de drept al achiesării, art. 463 alin. (1) C. proc. civ., care defineşte instituţia ca fiind renunţarea la calea de atac şi cel al achiesării exprese, care, conform art. 364 alin. (2) din acelaşi Cod, nu se poate exprima decât în formele pe care textul le prescrie limitat şi care, spre deosebire de achiesare, nu poate fi şi tacită, ci numai expresă.

Cea de-a patra critică formulată de recurentă priveşte încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea pronunţată.

Din această perspectivă, autoarea a susţinut că în considerentele hotărârii atacate nu se antamează şi nu se răspunde în niciun fel declaraţiilor sale exprese, susţinute oral şi în scris, în sensul că nu a formulat nicio cerere de renunţare la judecată în niciuna din modalităţile prescrise de art. 406 C. proc. civ.

În acelaşi sens, a invocat şi jurisprudenţa în materie a C.J.U.E., care a statuat în mod repetat că obligaţia de motivare a oricărei decizii administrative sau jurisdicţionale este un principiu procesual de drept european, care se aplică cu prioritate (Hotărârea din 22 mai 2012, Vakalis/Comisie, pct. 45; Hotărârea din 6 decembrie 2012, Strobi/Comisie, pct. 75).

Ultima dintre criticile formulate de recurentă vizează prejudiciul pe care l-a suferit prin pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea nomelor procesuale expuse în precedent, precizând că acesta rezidă în consecinţele juridice asupra datei de la care operează renunţarea la calea de atac.

În acest sens, a susţinut că actul juridic al renunţării la calea de atac este unilateral şi guvernat de principiul irevocabilităţii. În speţă, a subliniat că renunţarea sa la calea de atac a apelului are caracter irevocabil de la 13 ianuarie 2017, când, prezentându-se personal la prima instanţă, a fost legitimată şi identificată de persoana desemnată de preşedintele instanţei cu primirea şi înregistrarea actelor de dispoziţie, conform art. 404 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Primul efect al renunţării sale la calea ordinară de atac a fost indicat de autoare ca fiind impedimentul înaintării apelului la instanţa competentă să îl soluţioneze şi autoritatea de lucru judecat dobândită de considerentele deciziei atacate, prin rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 6965 din 6 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data expirării termenului de apel, respectiv la 10 noiembrie 2016, potrivit art. 461 alin. (1), raportat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi la art. 634 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi trimiterea apelului primei instanţe, depozitarul declaraţiei sale de renunţare la calea de atac, înregistrată în evidenţele acesteia la 13 ianuarie 2017, irevocabilă de la această dată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 7 august 2017.

Cererea de recurs a fost comunicată la 17 august 2017 intimatei-pârâte Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, care nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, soluţia preconizată fiind în principal de respingere a căii extraordinare de atac ca inadmisibile, în baza art. 493 alin. (5), raportat la art. 457 C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (2) din acelaşi Cod şi la art. 155 din Legea nr. 263/2010, modificată prin Legea nr. 76/2012.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 13 februarie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, punându-se în vedere părţilor că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la fila x, respectiv la dosar raportul a fost comunicat recurentei la 20 februarie 2018, iar intimatei la 21 februarie 2018.

La 1 martie 2018 recurenta a depus punct de vedere la raport, în cuprinsul căruia a criticat concluziile acestuia, notând că exced competenţelor magistratului-asistent raportor şi obiectului verificării sub aspectul admisibilităţii recursului conform art. 493 alin. (3) din C. proc. civ.

Intimata nu a formulat şi nu a depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, chestiune a cărei soluţionare face de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru considerentele ce succed:

În mod prioritar, se reţine că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

Conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Deşi recurenta-reclamantă a invocat în mod constant incidenţa dispoziţiilor art. 406 alin. (6) C. proc. civ., instanţa supremă nu va da eficienţă acestor dispoziţii legale, care se referă exclusiv la ipoteza renunţării făcute de reclamant la judecata cererii de chemare în judecată, renunţare care, din economia normei legale citate, poate avea loc în faţa instanţei de fond (art. 406 alin. (4) sau în faţa instanţei/instanţelor de control judiciar (art. 406 alin. (5), în această din urmă situaţie soluţia, subsecventă renunţării, urmând a fi cea de anulare în tot sau în parte a hotărârilor pronunţate în cauză.

Se impune subliniat faptul că legiuitorul, deşi consacră posibilitatea renunţării la calea de atac în faţa primei instanţe (art. 404 C. proc. civ.), nu consacră nicăieri posibilitatea ca prima instanţă să se pronunţe, administrativ sau jurisdicţional, asupra acestui aspect.

Pentru ipoteza renunţării la judecata căii de atac legiuitorul a consacrat instituţia achiesării la hotărâre, prevăzută de art. 463 şi următoarele din Titlul II. Căile de atac din C. proc. civ., textul precitat fiind de altfel invocat şi de instanţa de apel.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că instanţa de apel a luat act de renunţarea la judecata apelului şi nu de achiesarea la hotărârea primei instanţei, pe de o parte în considerarea temeiului juridic invocat - art. 463 şi art. 464 C. proc. civ. -, iar pe de altă parte în considerarea faptului că alin. (1) al art. 463 C. proc. civ. defineşte achiesarea la hotărâre drept renunţare la calea de atac pe care partea o putea folosi ori pe care a folosit-o deja, ca în cauza de faţă.

Este important a sublinia faptul că recurenta-reclamantă practică o distincţie între renunţarea la calea de atac şi retragerea căii de atac, însă o atare distincţie nu este prevăzută de lege, normele de procedură nereglementând instituţia retragerii căii de atac.

De asemenea, recurenta-reclamantă practică şi distincţia între renunţarea la apel şi renunţarea la judecata căii de atac, distincţia nefiind prevăzută cu efecte diferite de norma legală. Singura distincţie pe care C. proc. civ. o face în materie de renunţare este între renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul pretins, dar aceasta priveşte o altă ipoteză decât cea din cauza de faţă. În concluzie, Înalta Curte apreciază că în ipoteza căilor de atac nu există nicio deosebire de substanţă între renunţarea la judecata căii de atac şi renunţarea la calea de atac.

În contextul acestor precizări, instanţa supremă reţine că în mod legal instanţa de apel a constatat că este învestită cu o cerere de renunţare la judecata căii de atac a apelului.

Sintetizând considerentele ce preced referitoare la calificarea manifestării de voinţă a reclamantei şi la distincţia dintre renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată şi renunţarea la judecata căii de atac, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este judicioasă raportat la faptul că obiect al renunţării îl constituie nu judecata cererii introductive de instanţă, ci judecata apelului declarat împotriva hotărârii de primă instanţă.

În contextul dat, stabilind că temeiul juridic al soluţiei pronunţate de instanţa de apel îl constituie dispoziţiile art. 463 şi următoarele C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 463 alin. (3) C. proc. civ. fac trimitere doar la art. 404 C. proc. civ., nu şi la art. 406 din acelaşi Cod (care ar fi îndreptăţit-o pe recurenta-reclamantă la a invoca admisibilitatea căii de atac a recursului), Înalta Curte apreciază că regimul hotărârilor de achiesare la hotărârea anterioară şi al căilor de atac cărora li se supun este cel de drept comun.

În baza acestui raţionament, în cauza de faţă trebuie relevate următoarele argumente:

Autoarea căii de atac a solicitat cenzurarea deciziei civile nr. 3277/2017 din 26 mai 2017, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecarea apelului.

Faţă de faptul că decizia atacată a fost pronunţată în calea ordinară de atac a apelului îndreptată împotriva unei hotărâri date în soluţionarea unei acţiuni în materia dreptului muncii şi asigurărilor sociale, pentru verificarea admisibilităţii căii de atac a recursului ce face obiectul prezentului dosar se cuvin făcute următoarele precizări:

Potrivit art. 155 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aplicabilă în speţă raportat la data de la care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să răspundă cererii sale înregistrate sub nr. x din 2 decembrie 2015, prin emiterea deciziei de actualizare a pensiei de serviciu în baza art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

"(1) Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face recurs la curtea de apel competentă.

(2) Hotărârile curţilor de apel, precum şi hotărârile tribunalelor, neatacate cu recurs în termen, sunt definitive şi irevocabile."

Art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., incident în cauză faţă de data depunerii acţiunii introductive - 23 martie 2016 -, prevede că, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

Articolul 8 din aceeaşi Lege statuează că, de la data intrării in vigoare a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească "definitivă şi irevocabilă" sau, după caz, "irevocabilă" se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească "definitivă".

Art. 155 din Legea nr. 263/2010 a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, după cum urmează:

"(1) Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face numai apel la curtea de apel competentă.

(2) Hotărârile curţilor de apel, precum şi hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive."

În speţă, dispoziţiile legale precitate sunt incidente în considerarea prevederilor art. 117 din Legea nr. 263/2010, modificată, potrivit cărora "prevederile prezentei legi, referitoare la stabilirea şi modificarea drepturilor, la încetarea, suspendarea şi reluarea plăţii acestora, se aplică şi indemnizaţiilor acordate prin legi speciale, ale căror stabilire şi plată se află, potrivit legii, în competenţa materială a caselor teritoriale de pensii, respectiv a caselor de pensii sectoriale, cu excepţia situaţiilor în care legea specială de reglementare dispune altfel."

De asemenea, prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. dispun că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Din interpretarea textelor de lege mai sus evocate rezultă că hotărârile curţilor de apel, date în apel în litigiile de muncă şi de asigurări sociale, aşa cum este cazul în speţă, nu sunt supuse recursului, fiind definitive.

Prin urmare, interpretarea coroborată a normelor legale precitate relevă că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în speţă fiind operant principiul legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 457 C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (2) din acelaşi Cod şi la art. 155 din Legea nr. 263/2010, modificată prin Legea nr. 76/2012, va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3277/2017 din 26 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2018.