Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2269/2018 AI generated

Material incompetence of the Supreme Court to hear appeals against Tribunal judgments in monetary claims under 200,000 RON

Case Number Decizia nr. 2269/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice, acting ex officio, admitted its exception of material non-competence and declined jurisdiction over the appeal, transferring the case to the Bucharest Court of Appeal for resolution; this procedural ruling leaves the prior appellate decision dismissing the plaintiff's claims in force pending further adjudication by the competent court. The dispute arose from a consumer credit action in which the plaintiff sought the absolute nullity of specific clauses in a loan agreement and the conversion of the debt from foreign currency to Romanian Lei, with the initial claim valued at under 200,000 RON. Relying on Articles 483, 497, and 97 of the Civil Procedure Code, the court determined that the legislative framework created a legal void regarding the appellate jurisdiction for cases valued up to 200,000 RON after the Constitutional Court's Decision No. 369/2017, and concluded through hierarchical interpretation that the High Court lacks competence to review tribunal appeals in this specific value bracket, thereby assigning the case to the Court of Appeal as the proper next instance in the judicial hierarchy.

Legislator headnote

AI generated

art. 970 alin. (1) din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 132 alin. (1) C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992; Material incompetence of the Supreme Court to hear appeals against Tribunal judgments in monetary claims under 200,000 RON: The dispute arose from a consumer credit action in which the plaintiff sought the absolute nullity of specific clauses in a loan agreement and the conversion of the debt from foreign currency to Romanian Lei, with the initial claim valued at under 200,000 RON. Relying on Articles 483, 497, and 97 of the Civil Procedure Code, the court determined that the legislative framework created a legal void regarding the appellate jurisdiction for cases valued up to 200,000 RON after the Constitutional Court's Decision No. 369/2017, and concluded through hierarchical interpretation that the High Court lacks competence to review tribunal appeals in this specific value bracket, thereby assigning the case to the Court of Appeal as the proper next instance in the judicial hierarchy.

Keywords

AI generated
civil judgment judicial review cassation review nullity of agreements and decisions monetary debt value in dispute

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Legal basis cited in the operative order to effect the declination of competence from the High Court to the Bucharest Court of Appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 decembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 1.1.1 lit. b) art. 2.3 lit. a), art. 3.3, 3.4, 4.1, 4.2 teza I; 4.6 tezele a II-a si a III-a, art. 5.9 ultima teză a primei fraze (efectuând dacă este cazul şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni) şi teza a II-a (eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de către împrumutat), precum şi a prevederilor similare din actele adiţionale, pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor anterior încheierii contractelor de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligaţiei de nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

- să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF - RON de la data încheierii contractului de credit, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 190/1999, Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007, Directivei 2008/48/CE, O.G. nr. 21/1992. art. 970 alin. (1) din C. civ. de la 1864, Codul Consumului, Directiva 93/13, Recomandarea CERS 2011/1.

Prin sentinţa civilă nr. 3147 din 23 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecarea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 3.3 din contractul de credit şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 3612 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3147 din 23 februarie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea hotărârii atacate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 23 aprilie 2018.

La termenul din 29 mai 2018, instanţa supremă a invocat ex officio excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la 16 octombrie 2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3612 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2018.