Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2268/2018 AI generated

Consumer credit dispute recusal of material incompetence and declination to Court of Appeal due to statutory monetary limits

Case Number Decizia nr. 2268/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice declared itself materially incompetent and declined jurisdiction to the Bucharest Court of Appeal, leaving the lower appellate decision largely intact pending further review by the competent superior instance. The dispute arose from a consumer credit case where the borrower challenged abusive clauses and sought recalculation of interest and restitution of commissions, with the first-instance court partially admitting the action and the appellate court reversing part of that decision to deny the claim regarding management commissions. The Supreme Court’s ruling was based exclusively on procedural competence rather than the merits, invoking Article 483(2) and Article 97(1) of the Civil Procedure Code, which limit the High Court’s jurisdiction to appeals against decisions by Courts of Appeal and exclude cases with monetary value under 200,000 RON that proceed from courts of law to courts of appeal. The Court applied the principle of hierarchical judicial organization to conclude that the appellate court (Court of Appeal), not the Supreme Court, is the competent instance for reviewing tribunal decisions in such low-value civil matters, rendering the initial procedural defect decisive regardless of the underlying contract law issues.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 132 alin. (1) C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ; Consumer credit dispute recusal of material incompetence and declination to Court of Appeal due to statutory monetary limits: The dispute arose from a consumer credit case where the borrower challenged abusive clauses and sought recalculation of interest and restitution of commissions, with the first-instance court partially admitting the action and the appellate court reversing part of that decision to deny the claim regarding management commissions. The Supreme Court’s ruling was based exclusively on procedural competence rather than the merits, invoking Article 483(2) and Article 97(1) of the Civil Procedure Code, which limit the High Court’s jurisdiction to appeals against decisions by Courts of Appeal and exclude cases with monetary value under 200,000 RON that proceed from courts of law to courts of appeal. The Court applied the principle of hierarchical judicial organization to conclude that the appellate court (Court of Appeal), not the Supreme Court, is the competent instance for reviewing tribunal decisions in such low-value civil matters, rendering the initial procedural defect decisive regardless of the underlying contract law issues.

Keywords

AI generated
consumer credit limits of judicial review civil judgment matter in dispute procedural review cassation review

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
S.A., solicitând casarea hotărârii atacate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 132 alin. (1) C. proc. civ
482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
art. 483 alin. (2) C. proc. civ
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".
art. 95 pct. 1 C. proc. civ
k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.
art. 97 pct. 1 C. proc. civ
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".
art. 497 C. proc. civ
atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ.
art. 95 pct. 2 C. proc. civ
În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.
art. 483 alin. (3) C. proc. civ
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 1500/2017
Prin decizia civilă nr. 1500/2017 din 11 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

The legal basis explicitly cited in the dispositive for admitting the exception of material incompetence and declining competence to the Court of Appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 septembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale stipulate la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x din 22 mai 2007;

- să o oblige pe pârâtă la recalcularea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit;

- să o oblige pe pârâtă la restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor contractuale abuzive sau fără temei legal cu titlu de comision de acordare şi de administrare credit,precum şi cu titlu de dobândă excedentară;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit;

- să stabilizeze cursul de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- să denomineze în moneda naţională plăţile, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

- să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, ale art. 480 şi 992 C. civ. şi Directiva 93/13/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 7022 din 22 mai 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.1 şi art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x din 22 mai 2007.

A obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantei sumele încasate în baza contractului de credit cu titlu de comision de administrare, precum şi diferenţa dintre suma încasată cu titlu de dobândă şi suma pe care ar fi încasat-o cu acelaşi titlu dacă ar fi fost luată în considerare dobânda de 7,95% pe an, plătită de reclamantă până la încheierea actului adiţional nr. x din 25 iulie 2011.

A respins în rest cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri atât reclamanta A., cât şi pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1500/2017 din 11 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 7022 din 22 mai 2016 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

A fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respins şi capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit cu privire la comisionul de administrare, precum şi cel privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare, ca neîntemeiate.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 26 martie 2018.

La termenul din 29 mai 2018, instanţa supremă a invocat ex officio excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la 11 aprilie 2017, anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial, astfel că nu se pune problema analizei incidenţei în speţă a acestei decizii care, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, dar şi dezlegării date prin considerentul nr. 32 al sus evocatei decizii, se aplică doar hotărârilor pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, fiind prin urmare lipsit de relevanţă faptul că decizia recurată a fost redactată la 21 februarie 2018.

Aşadar, se poate conchide că de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1500/2017 din 11 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2018.