Borrower's appeal over abusive loan clauses declined for lack of jurisdiction; appellate ruling stands.

Şedinţa publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 1.2, coroborată cu art. 1.3, lit. a), art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x din 4 martie 2008, precum şi a art. 1.3 în modalitatea în care a fost modificat prin actele adiţionale nr. x din 4 iulie 2012, nr. 3 din 1 martie 2013 şi nr. 4 din 7 martie 2014;

- înlăturarea din convenţia de credit a clauzelor contractuale cu caracter abuziv şi emiterea unui nou grafic de rambursare adaptat noilor condiţii contractuale;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în plus, respectiv: 8.062,94 CHF, reprezentând dobânda plătită suplimentar ca urmare a modificării unilaterale a marjei, 1.736 CHF, reprezentând comision de acordare credit şi 600 euro, reprezentând majorări ale comisionului unic stabilit iniţial la 150 euro, de la data semnării contractului de credit până în prezent, în temeiul clauzelor abuzive;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor menţionate supra, calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la data restituirii de către pârâtă.

Au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale art. 194 C. proc. civ.

La 24 aprilie 2015, reclamanţii au depus la dosar o cerere modificatoare a acţiunii introductive, prin care au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în plus, între care: 8.062,94 CHF, reprezentând dobânda plătită suplimentar ca urmare a modificării unilaterale a marjei, 1.736 CHF, reprezentând comision de acordare credit şi 1.080 euro, reprezentând majorări ale comisionului unic stabilit prin actul adiţional propus la 17 septembrie 2010 la 30 euro, de la data semnării contractului de credit până în prezent, în temeiul clauzelor abuzive.

Prin sentinţa civilă nr. 8870/2015 din 1 octombrie 2015, Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă:

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 4 martie 2008 încheiat între reclamanţii A. şi B., în calitate de împrumutaţi şi pârâta C. S.A., în calitate de împrumutător, respectiv:

- în parte clauzele prevăzute la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4 referitoare la împrejurarea că dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia marjei conform deciziei băncii;

- clauza stipulată la art. 1.3, lit. a) privind plata comisionului de acordare a creditului în cuantum de 1.736 CHF.

A înlăturat din contractul de credit clauzele anterior menţionate constatate ca fiind abuzive şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să emită reclamanţilor un nou grafic de rambursare conform condiţiilor contractuale actuale.

A obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele de 8.062,94 CHF, reprezentând dobânda plătită ca urmare a modificării unilaterale a marjei şi de 1.736 CHF, reprezentând comision de acordare credit, precum şi să plătească dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data încasării acestora şi până la data plăţii efective către reclamanţi.

A respins în rest cererile reclamanţilor şi a obligat-o pe pârâtă în favoarea reclamanţilor la plata sumei de 3.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 928/2016 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 8870/2015 din 1 octombrie 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că:

S-au constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzei stipulate la art. 1.3 din contractul de credit nr. x din 4 martie 2008, în forma modificată prin actele adiţionale nr. x din 9 noiembrie 2011, nr. 2 din 4 iulie 2012, nr. 3 din 1 martie 2013 şi nr. 4 din 7 martie 2014.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 1.080 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la data plăţii, percepută cu titlu de comision de prestare a serviciului suplimentar de restructurare/reeşalonare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a fost obligată intimata-apelantă-pârâtă la plata în favoarea apelanţilor-intimaţi-reclamanţi a sumei de 3.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei decizii, la 23 iunie 2017 a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 59/2018 din 29 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 928 din 10 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 23 aprilie 2018.

La termenul din 29 mai 2018, instanţa supremă a invocat ex officio excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, însă, hotărârea atacată a fost pronunţată la 10 octombrie 2016, anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial, astfel că nu se pune problema analizei incidenţei în speţă a acestei decizii care, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, dar şi dezlegării date prin considerentul nr. 32 al sus evocatei decizii, se aplică doar hotărârilor pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României.

Aşadar, se poate conchide că de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Cluj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 928/2016 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2018.