Supreme Court lack of jurisdiction to hear cassation appeal against district court decision in low-value civil dispute

Şedinţa publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 mai 2014 pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei următoarele:

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor abuzive stipulate în contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. x din 17 iulie 2008, privind dobânda variabilă, dreptul băncii de a modifica ratele de dobândă menţionate în cap. III Termenii împrumutului şi comisionul de 2,50% pentru rambursarea anticipată;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 3.2 din contractul evocat şi să o oblige pe pârâtă să emită un nou plan de rambursare cu menţionarea dobânzii de 11,25 % pe an, respectiv, 8,95 % pe an, potrivit celor stabilite de părţi la data semnării convenţiei;

- să o oblige pe pârâtă la restituirea prestaţiilor încasate în temeiul clauzelor nule, respectiv diferenţa de dobândă percepută efectiv de bancă faţă de cea prevăzută la momentul încheierii contractului, pe toată derularea acestuia;

- să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumei ce se va fi stabilit la petitul 2, calculată de la momentul plăţii până la momentul rambursării efective către reclamanţi;

- să o oblige pe pârâtă să le plătească reclamanţilor suma de 1.000 euro, cu titlul de daune morale;

- să o oblige pe pârâtă să returneze sumele care s-au generat din aplicarea unui alt curs valutar decât cel de la data acordării creditului faţă de data la care s-a plătit fiecare rată, având în vedere cursul iniţial de 2,19 RON pentru un franc elveţian al băncii naţionale la data semnării contractului;

- să o oblige pe pârâtă să emită un nou plan de rambursare în care să figureze valoarea ratei de credit calculată la cursul CHF din momentul acordării creditului, respectiv la valoarea de 2,19 RON pentru 1 CHF, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

La 9 iulie 2014, reclamanţii au depus la dosar completare şi precizare a acţiunii introductive, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor enumerate la petitul 1 al acţiunii, inclusiv clauza stipulată la art. 4 din contract referitoare la comisionul de acordare reţinut de bancă din împrumut, în sumă de 60 euro (sau în echivalentul în RON/CHF); să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi, pe cale de consecinţă, să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei de 60 euro (sau la echivalentul în RON/CHF), încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi la diferenţele de dobândă percepută de bancă de-a lungul derulării contractului; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 8.1 din contractul de credit şi să fie obligată pârâta să returneze sumele rezultate din aplicarea unui curs valutar diferit de cel de la data acordării creditului, raportat la data la care s-a plătit fiecare rată.

Prin sentinţa civilă nr. 10804 din 11 noiembrie 2015, Judecătoria Braşov a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială ale clauzei prevăzute în art. 3.2 din contractul de împrumut pentru refinanţarea creditului de consum nr. x din 17 iulie 2008 referitoare la calcularea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului şi la posibilitatea băncii de a modifica ratele de dobândă pe parcursul derulării contractului.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzei prevăzute în art. 5 şi la art. III, privind comisionul de rambursare în avans.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 160 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A., ambele părţi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 2003/A din 25 noiembrie 2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 10804 din 11 noiembrie 2015 a Judecătoriei Braşov şi a admis calea ordinară de atac declarată de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii în tot a acţiunii formulate şi precizate.

La 14 iulie 2017, A. şi B. au formulat cerere de completare a deciziei civile nr. 2003/A din 9 decembrie 2016 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu dispoziţii privind soluţionarea apelului declarat de reclamanţi şi împotriva încheierilor din 27 mai 2015, 9 septembrie 2015 şi 21 octombrie 2015, toate pronunţate de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia civilă nr. 1999/A din 20 octombrie 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de completare şi, pe cale de consecinţă, a respins ca tardivă cererea privind completarea deciziei pronunţate în apel formulată de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 18 aprilie 2018.

La termenul din 29 mai 2018, instanţa supremă a invocat ex officio excepţia propriei necompetenţe materiale în soluţionarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în soluţionarea unei cereri de completare a unei decizii date în apel de aceeaşi instanţă, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 444 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.:

"(1) Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.

(2) Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător", iar acest din urmă text legal privind lămurirea hotărârii şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii statuează că încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.

Ca atare, interpretarea normelor precitate relevă caracterul accesoriu al hotărârii de completare raportat la cea de completat. Or, cum în speţă, hotărârea de completat, ce formează obiectul recursului pendinte este dată de o instanţă de apel, iar dispoziţiile art. 446 C. proc. civ. prevăd că "încheierile pronunţate în temeiul art. 442 şi 443, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art. 444 sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea", rezultă că decizia atacată urmează, sub aspectul determinării competenţei de soluţionare a căii de atac, regimul deciziei pe care o completează.

Din perspectiva acestei prime decizii, se reţine că, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de judecătorii au fost supuse apelului la tribunal, iar dispoziţiile art. 95 pct. 3 C. proc. civ. statuează competenţa tribunalelor în soluţionarea recursurilor doar în cazurile anume prevăzute de lege.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată de tribunal în soluţionarea unei cereri de completare a dispozitivului unei hotărâri pronunţate în apel la 20 octombrie 2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat faptul că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune, în caz de casare, soluţia trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune fără echivoc concluzia că se atrage competenţa Înaltei Curţi doar în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de instanţe de apel, or în speţă, hotărârea recurată a fost dată de o judecătorie ca primă instanţă.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi decât tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal în completarea unei decizii date în apel, ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Braşov, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1999/A din 20 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2018.