Competence of Supreme Court vs. Court of Appeal for recourse against County Court decision in consumer credit contract where first instance was at District Court level

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Braşov sub nr. x/2015 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând:

- să se constate caracterul abuziv a clauzelor din Contractul de credit nr. x/14 12 2007 menţionate la art. 3 pct. 3.3 teza a II a, pct. 3.5, 3.7 şi să se constate nulitatea absolută a acestor clauze şi înlăturarea acestora din contract;

- să se dispună desfiinţarea integrală a actului adiţional din data de 18 08 2011 şi în subsidiar să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 2 pct. 2.2, ultima propoziţie, pct. 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.15, art. 4, art. 5;

- să se stabilească marja fixă a băncii la valoarea de 2,035 %, valoare rezultată din diferenţa între dobânda curentă asumată de părţi la semnarea contractului de 4,9 % p.a şi valoarea indicelui de referinţă Libor CHF la 6 luni, aplicabil la data semnării contractului, care era de 2,8650;

- să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii şi la actualizarea Contractului prin înscrierea corectă a nivelului dobânzii, compusă din marja fixă a băncii de 2,035%+valoarea indicelui Libor CHF la 6 luni, modificarea dobânzii urmând să se producă atât în sens crescător cât şi descrescător, exclusiv în funcţie de variaţia indicelui de referinţă Libor CHF la 6 luni;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 22621,08 CHF încasată nelegal, compusă din suma de 14208,11 CHF, percepută ca urmare a neluării în considerare a scăderii indicelui de referinţă Libor şi a majorării marjei băncii + suma de 8335,96 CHF, comision de administrare+77,01 CHF comision de întârziere nedatorat, de la data încheierii contractului şi până în august 2015, precum şi la restituirea sumelor încasate ulterior, cu titlu de dobândă nedatorată, până la data rămânerii definitive a hotărârii;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, calculate asupra fiecărei sume percepute, de la data încasării şi până la data achitării efective, dobândă calculată potrivit art. 3 al 1 din O.G. nr. 13/2011;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 1903 CHF percepute de pârâtă cu titlu de comision de procesare credit şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data plăţii şi până la data restituirii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 11147/09.11.2016 pronunţată de Judecătoria Braşov, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, apelanţii - reclamanţi A. şi B. au formulat apel la data de 07.01.2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, la data de 26.01.2017, prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată ca urmare a încheierii actului adiţional din data de 29.03.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1081/AP din 26 mai 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 11147/09.11.2016 pronunţată de Judecătoria Braşov, pe care a schimbat-o în tot în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A constatat ca dispoziţiile art. 3.3 din contractul de credit nr. x/14.12.2007 încheiat între părţi referitoare la modul de formare al dobânzii curente, reprezintă clauze abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A constatat ca dispoziţiile art. 3.5 şi 3.7 din contractul de credit nr. x/14.12.2007 încheiat între părţi referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare, reprezintă clauze abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor diferenţa între dobânda încasată în perioada 14.12.2007 - 18.08.2011 şi suma ce ar fi fost datorată de reclamanţi prin aplicarea unei dobânzi fixe de 4,9 % pe an, la care se adaugă dobânda legală aferentă ce se va calcula începând cu data încasării fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate în perioada 14.12.2007 - 18.08.2011 cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă ce se va calcula începând cu data încasării fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1903 CHF reprezentând comision de procesare, la care se adaugă dobânda legală aferentă ce se va calcula începând cu data încasării fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

A respins restul pretenţiilor formulate.

A obligat intimata la plata către apelanţi a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, in sensul respingerii capetelor de cerere privind: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 privind modul de formare a dobânzii curente; cererea de restituire a sumelor nedatorate cu titlu de dobânda, prin raportare la rata dobânzii de 4,9%, începând cu data încasării fiecărei sume şi până la data plaţii efective; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.5 privind comisionul de procesare; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.7 privind comisionul de administrare; cererea de restituire a sumelor nedatorate cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare, a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată.

Tribunalul Braşov a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 18 octombrie 2017.

Prin rezoluţia din data de 2 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 1 februarie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La 26 ianuarie 2018, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat, declinarea competenţei de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Braşov, urmând ca instanţa competentă să dispună, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Braşov, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1081/AP din 26 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2018.