Supreme Court incompetence to hear cassation appeal on credit contract clause annulment following unconstitutionality of monetary threshold

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtă C. S.A., solicitând constatarea nulităţii absolute a prevederilor art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 05.07.2007, repunerea părţilor în situaţia anterioară producerii efectelor clauzei abuzive, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 572,66 CHF precum şi dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la data plăţii comisionului de acordare până la restituirea integrală şi efectivă a acestuia, constatarea nulităţii absolute a prevederilor art. 1.2 din contractul de credit nr. x din 05.07.2007, privitoare la caracterul variabil al marjei fixe a băncii, repunerea părţilor în situaţia anterioară producerii efectelor clauzelor abuzive prin obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă ce exced dobânzii calculate în funcţie de indicele LIBOR la 3 luni + marja fixă de 4,2 puncte procentuale, constatarea nulităţii absolute a clauzei înscrisă la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 05.07.2007 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară producerii efectelor clauzei abuzive prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 620 CHF, precum şi dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la data plăţii comisionului de acordare până la data restituirii integrale şi efective a acestuia, constatarea nulităţii absolute a clauzei înscrisă la art. 1.2 din contractul de credit nr. x din 05.07.2007, privitoare la caracterul variabil al marjei fixe a băncii, constatarea nulităţii absolute a notificării nr. x/17.04.2009 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară producerii efectelor clauzelor abuzive prin obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă ce exced dobânzii calculate în funcţie de indicele LIBOR la 3 luni+ marja fixă de 4,2 puncte procentuale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea pronunţată la termenul de judecată din data de 15.03.2016, prima instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei teritoriale, apreciind că Judecătoria Buzău este instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezentul litigiu, precum şi excepţia lipsei de interes.

Prin sentinţa civilă nr. 7759/9.12.2016 Judecătoria Buzău a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., ambii cu domiciliul în jud. Buzău şi domiciliul procesual ales la SCA D. din Buzău, str. x, jud. Buzău, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. cu sediul în Bucureşti, Şos. x.

A constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 05.07.2007 referitoare la comisionul de acordare ca fiind abuzivă şi dispune eliminarea acesteia.

A constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 05.07.2007 referitoare la comisionul de acordare ca fiind abuzivă şi dispune eliminarea acesteia.

A constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 1.2 din contractul de credit nr. x din 05.07.2007 ca fiind abuzivă şi dispune eliminarea acesteia.

A constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 1.2 din contractul de credit nr. x din 05.07.2007 ca fiind abuzivă şi dispune eliminarea acesteia.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de acordare, sume la care se va adăuga dobânda legală.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 1000 RON.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Reclamanţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei şi admiterea şi a capătului de cerere privind restituirea sumelor încasate de pârâta-intimată cu titlu de dobândă ce exced dobânzii calculate în funcţie de indicele LIBOR la 3 luni+marja fixa de 4,2 puncte procentuale in temeiul art. 1.2 din contractul de credit vizat de acţiune, respectiv suma de 3990,75 CHF, echivalent în RON -14021,75 RON.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 15.03.2016, pârâta C. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea încheierii şi sentinţei apelate şi: în principal, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond -Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, motivat de faptul că a fost pronunţată de o instanţă necompetentă din punct de vedere material; respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă, că au fost respectate prev. art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 8 şi art. 126 alin. (2) C. proc. civ., chiar dacă părţile au convenit alegerea instanţei competente.

Prin decizia nr. 1164/2017 din 12 septembrie 2017, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul reclamanţilor A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7759 din 09.12.2016 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2015.

A admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7759 din 09.12.2016 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2015; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea şi a obligat intimaţii reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4966,03 RON, reprezentând taxă de timbru şi onorariul de avocat, către apelanta pârâtă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 20 noiembrie 2017.

Prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 1 februarie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La 10 ianuarie 2018, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, iar la 31 ianuarie 2018 recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1164/2017 din 12 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2018.