CHF credit clauses annulled; appeal over jurisdictional threshold sent to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 24 mai 2018

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x/2016, la data de 26.01.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se o pronunţa:

1. să constate în principal nulitatea de drept a Contractului de credit Bancar nr. x/02.07.2007, în baza art. 16 alin. (2) din Legea 289/2004 (forma în vigoare la momentul acordării creditului) şi a art. 6 din Legea 193/2000 în vigoare la data semnării contractului, având în vedere că acest contract este încheiat cu nerespectarea prevederilor obligatorii ale acestei legi speciale. Solicită repunerea parţii în situaţia anterioară încheierii acestui contract de credit în sensul restituirii sumei de 8383 CHF, reprezentând diferenţă dintre valoarea plăţilor făcute de către reclamant pârâtei de 33383,95 CHF şi valoarea creditului acordat de către pârâtă de 25.000 CHF şi stingerea integrală a creditului. Solicită actualizarea acestei sume până la data implementării hotărârii judecătoreşti de către banca după rămânerea definitivă a hotărârii, în funcţie de sumele plătite în plus de reclamant peste valoarea creditului acordat, la zi.

În cazul în care se consideră că nu sunt întrunite condiţiile nulităţii de drept invocate mai sus, solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de credit, în baza art. 964 din vechiul C. civ. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, având în vedere inexistenta unui obiect determinat sau determinabil în ceea ce priveşte costul total al creditului şi cum poate fi acesta modificat pe parcurs, raportat la toate clauzele din contract şi la clauză de la art. 4.3 privind variabilitatea dobânzii şi variaţia DAE de la art. 4.6.

2. în secundar, să se constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute la art. 4.3. din Contractul de Credit, privitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânzile, comisioanele şi taxele bancare fără negociere, semnare a vreunui Act adiţional sau motiv întemeiat prevăzut de lege şi să se dispună nulitatea absolută şi eliminarea acestor clauze.

Solicită să se constate că banca a majorat dobânda de la valoarea de 7,95%, până la valoarea de 11,32%, pe parcursul derulării creditului, fără semnarea unui act adiţional.

Să se constate că pârâta începând cu luna a 11 a, a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului marja de dobândă şi să fie obligată banca începând cu data majorării să recalculeze retroactiv dobânda cu respectarea prevederilor legale, în funcţie de indicele de referinţă pentru creditul acordat în CHF-LIBOR + marja fixă, de 5,4% şi să o menţină pe toată perioada contractuală.

În cazul în care nu se admite petitul 1 şi se admite petitul 2, solicita obligarea pârâtei la restituirea în CHF a sumelor încasate ca urmare a majorării marjei fixe şi respectiv a dobânzii în urma admiterii acestui petit, de la data la care aceasta a fost majorata cu încălcarea prevederilor contractuale şi până la data implementării prezentei hotărâri după rămânerea ei definitivă.

3. să se constate existenţa clauzei abuzive prevăzute la art. 4.1 alin. (2) privind încasarea comisionului de administrare în procent de 0.3%, achitat lunar şi raportat la soldul creditului, identic că dobânda. Solicită obligarea pârâtei la restituirea în CHF a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare.

4. să se constate caracterul abuziv şi să se dispună nulitatea absolută a clauzelor privitoare la declararea scadenta a contractului de către bancă, în caz de neachiesare a reclamantului la procentul dobânzii variabile majorat unilateral de bancă, cu consecinţa rambursării integrale a creditului în avans, prevăzută în Contract la art. 4 pct. 3.

5. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a prevederilor Actului adiţional din 2010 aferent Contractului de Credit Bancar nr. x/02.07.2007, prin care a fost majorata marja băncii şi respectiv dobânda, fiind implementat unilateral şi în mod abuziv de bancă, cu motivaţia intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, fără a fi comunicat, negociat sau semnat cu reclamantul.

Solicită să se constate şi incidenta nulităţii de drept a prevederilor din acest act adiţional, prin care s-a majorat abuziv dobânda şi implicit marja băncii, deoarece aceasta majorare nu este obligatorie şi nici permisă în baza O.U.G. nr. 50/2010, raportat la art. 35 alin. (1) lit. b) şi a) art. 40 alin. (3) din O.G. nr. 50/2010.

6. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a prevederilor Actului adiţional nr. x din 17.02.2012 aferent Contractului de Credit Bancar nr. x/02.07.2007, prin care a fost majorata marja băncii şi respectiv dobânda, fiind implementat fără negociere cu reclamantul, sub pretextul implementării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010. Solicită să se constate nulitatea absolută a acestor prevederi, prin care banca fără negociere, profitând de poziţia dominanta şi starea de nevoie a clientului, a majorat nejustificat marja de dobândă şi să se dispună eliminarea pentru viitor a acestor prevederi din Actul adiţional nr. x şi 2.

Prin admiterea acestui petit, se revine la marja iniţială din contractul de credit. Să se constate că aceasta majorare a marjei, a fost şi este o practică comercială abuziva conform Legii 193/2000 şi incorectă, agresiv prin constrângere şi influenţă nejustificată, potrivit prev. art. 8 şi 9 lit. c) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

7.obligarea paratelor la plata dobânzii legale la sumele solicitate şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa Civilă nr. 7615/07.07.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi C.., prin mandatar general, S.C. B. S.A.

A constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/02.07.2007:

- clauza prevăzută la art. 4.3 din Contractul de credit referitoare la dreptul Băncii de a modifica unilateral dobânda, comisioanele şi taxele bancare şi dispune eliminarea ei din contract.

- clauza prevăzută de art. 4.1 alin. (2) din Contractul de credit referitoare la perceperea de către bancă a unui comision de administrare în cuantum de 0,3% şi dispune eliminarea ei din contract.

- clauza prevăzută la art. 4 pct. 3 din Contractul de credit privitoare la dreptul băncii de a declara creditul scadent, în caz de neacceptare de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor şi taxelor bancare, cu consecinţa rambursării integrale a creditului în avans şi dispune eliminarea ei din contract.

- clauza prevăzută la art. 4 pct. 4.1 din contractul de credit privind comisionul de acordare credit şi dispune eliminarea ei din contract.

A obligat pârâţii să restituie reclamantului valoarea în CHF în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, a sumelor de bani percepute cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 21.07.2007 la zi, până la data eliminării comisionului de către bancă, plus dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii sumelor de bani.

A obligat pârâţii să restituie reclamantului suma de 625 CHF, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, plus dobânda legală aferentă acestei sume de bani din ziua plăţii comisionului şi până la restituirea totală.

A respins în rest cererea reclamantului.

A obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 3600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 7615/07.07.2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016, au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A., acestea fiind înregistrate pe rolul secţiei I-a Civilă a Tribunalului Timiş.

Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 1172A din 24 octombrie 2017 a respins cererile de apel formulate de apelantul reclamant A. şi apelanta pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinţei Civile nr. 7615/07.07.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata C. prin mandatar general S.C. B. S.A., având ca obiect constatare nulitate act.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtă S.C. B. S.A., cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a Civilă.

Prin adresa emisă la 03 ianuarie 2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâtă S.C. B. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1172A din 24 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civilă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 ianuarie 2018.

La termenul de judecată din 24 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Timişoara.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

In viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

In absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timişoara, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Timiş.

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. PRIN MANDATAR GENERAL S.C. B. S.A împotriva deciziei civile nr. 1172A din 24 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2018.