Supreme Court jurisdiction over appeals against Tribunal decisions and the impact of constitutional removal of value thresholds on the competence map

Şedinţa publică din data de 24 mai 2018

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate:

1. caracterul abuziv al clauzei contractuale statuate la art. 6 a.2, 6 b, 6 c, din Contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. x/12.05.2008, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a acestora si a restituirii sumelor achitate in baza prevederilor sus menţionate, respectiv:

- comision de rambursare anticipat (art. 6 a.2 din contract), in cauza nu s-au efectuat rambursări anticipate, dar solicită eliminarea comisionului perceput in cazul efectuării unor astfel de operaţiuni;

- comision de acordare credit in valoare de 1,5 % aplicat la valoarea creditului, respectiv 934,5 Eur (art. 6.b din contract), achitat integral la tragerea creditului;

- comision administrare credit achitat lunar - 0,12 % din valoarea creditului contractat (art. 6 lit. c) din contract) de la data acordării creditului si in continuare, pana la eliminarea comisionului din cuprinsul contractului de credit, ulterior rămânerii definitive a hotărârilor ce se vor pronunţa in cauza, cu menţiunea ca valoarea preţuita este de 6653,64 Eur si este calculata de la data acordării creditului si pana la data de 30-09.2015 (89 luni X 74, 76 eur/luna);

- să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu modificările si completările ulterioare, asupra sumelor mai sus referite, respectiv al sumei de 934,5 eur, plătită cu titlu de comision acordare credit(art. 6.b din contract), de la data de 12.05.2008 şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestei sume şi al sumei de 6653, 64 eur plătită de cu titlu de comision de administrare(art. 6 lit. c) din contract), de la data achitării fiecărei sume încasate de banca cu titlu de comision de administrare lunar si pana la plata efectiva;

2. Caracterul abuziv al clauzei prevăzute de pct. 4.8, 4,9, 4.11, 4.12, 4.14, 4. 15, din Contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. x/12.05.2008 - Condiţii Generale, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a acestora.

- obligarea paratei sa emită noi grafice de rambursare, care sa reflecte obligaţiile de plata ramase după eliminarea clauzelor abuzive,

- obligarea băncii la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Prin sentinţa civilă nr. 14821/13.12.2016 a Judecătoriei Constanţa s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută, a clauzelor cuprinse în art. 6 lit. b) şi c) din Contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. x/12.05.2008 şi a clauzelor cuprinse în art. 4.8, 4.9, 4.12, 4.15 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

A respins cererea în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 6 lit. a).2 din Contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. x/12.05.2008 şi art. 4.11, 4.14 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 934,5 Euro reprezentând comision de acordare credit şi să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă acestei sume, de la data de 12.05.2008 până la data restituirii acestei sume.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 6653,64 Euro reprezentând comision de administrare credit achitat de la data acordării creditului până la data de 30.09.2015 şi a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în continuare.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la restituirea efectivă a sumelor.

A obligat pârâta să emită noi grafice de rambursare cuprinzând sumele rămase de plată.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A obligat pe reclamanţi la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanţii A. şi B., solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în tot a acţiunii şi acordării integrale a cheltuielilor de judecată şi exonerarea de obligaţia de plată a onorariului avocatului intimatei pârâte din faza de judecată a fondului, cât şi pârâta C. S.A., solicitând schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea intimaţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Tribunalul Constanţa, secţia a II-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1399 din 25.10.2017 a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi B. în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 14821/13.12.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

A schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că:

A constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută, a clauzelor cuprinse în art. 6 lit. a)2 din Contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. x/12.05.2008 şi a clauzelor cuprinse în art. 4.11 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamanţi şi a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în rest onorariu avocaţial.

A respins, ca nefondată cererea pârâtei C. S.A. de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A respins apelul formulat de apelanta C. S.A., ca nefondat.

A obligat pe intimata C. S.A. la plata în favoarea apelanţilor A. şi B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a Civilă.

Prin adresa emisă la 05.01.2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1399 din 25.10.2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a Civilă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 10.01.2018.

La termenul de judecată din 24.05.2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Constanţa.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

In viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

In absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Constanţa, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Constanţa.

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Constanţa revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1399 din 25 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2018.