Supreme Court decline of jurisdiction over appeal against Tribunal decision, excluding Supreme Court competence despite Constitutional Court ruling on monetary thresholds for appeals

Şedinţa publică din data de 24 mai 2018

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 03.04.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au formulat acţiune în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Tulcea, prin care a solicitat a se dispune:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3, art. 4.5 si art. 4.6 din Contractul de credit nr. x/23.01.2008, cu consecinţa:

a) constatării nulităţii absolute parţiale a acesteia în ceea ce priveşte teza finală sub aspectul sintagmei "indicele de referinţă al băncii " ca modalitate de calcul a dobânzii;

b) interpretării dobânzii, pentru perioada 23.01.2008-29.11.2010 ca fiind 4,22% pe an;

c) repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumei de 4.000 CHF (valoare estimată provizoriu), ce reprezintă diferenţa dintre cval dobânzii şi cval dobânzii pe care trebuia să o achitam de 4,22% pe an) în perioada 23.01.2008- 29.11.2010, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii debitului principal;

2. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.11 lit. b) din Contractul de credit nr. x/23.01.2008, cu consecinţa:

a) constatării nulităţii absolute a acesteia şi anume:"comision de administrare lunară a creditului de 0,20%, aplicat la valoarea soldului creditului"

b) repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumei de 4.000 CHF (valoare estimată provizoriu), perceputa cu titlul de comisioane de administrare, achitate în perioada 23.01.2008- 29.11.2010, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii debitului principal;

3. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de pct. 1 şi 2 din Anexa nr. 1 Ia Actul Adiţional nr. 1/29.11.2010 Ia Contractul de credit nr. x/23.01.2008, cu consecinţa:

a) constatării nulităţii absolute a acesteia în ceea ce priveşte valoarea marjei fixe de 6.5% şi a DAE de 8.08%;

b) interpretării dobânzii în LIBOR ia 3 luni + marja fixă de 4,22%;

c) repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumei de 5.000 CHF (valoare estimată provizoriu), ce reprezintă diferenţa dintre cval dobânzii achitate în baza clauzei prevăzute de pct. 1 şi 2 din Anexa 1 şi cval dobânzii pe care trebuia să o achitam (LIBOR la 3 luni + marja fixă de 4,22 %) în perioada 29.11.2010-la zi, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii debitului principal;

4. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de pct. 6.4 din Anexa nr. 1 la Actul Adiţional nr. 1/29.11.2010 la Contractul de credit nr. x/23.01.2008, cu consecinţa:

a) constatării nulităţii absolute a acesteia şi anume: "comisionul de administrare a creditului este în valoare de 0,10%,

b) repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumei de 4.000 CHF (valoare estimată provizoriu), percepute cu titlul de comisioane de administrare, achitate în perioada 29.11.2010- la zi, precum şi în continuare până la soluţionarea litigiului, şi a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii debitului principal;

5. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 din Contractul de credit nr. x/28.01.2008, cu consecinţa:

a) constatării nulităţii absolute parţiale a acesteia sub aspectul sintagmei: "Rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul

b) stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării Contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia;

c) denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din Regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte in moneda naţionala precum şi a principiului nominalismului monetar;

6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Prin sentinţa civilă nr. 516/3.03.2017 Judecătoria Tulcea a admis în parte acţiunea în constatare modificată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Tulcea.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr. x/23.01.2008 şi la pct. 1 şi 2 din Actul adiţional nr. x/29.11.2010 la contract, referitoare la comisionul de administrare.

Au fost obligate pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei de 5.877,32 CHF, percepută şi plătită de reclamanţi cu titlu de comision de administrare, în baza clauzei menţionate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective şi au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâta C. S.A., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

Tribunalul Tulcea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 1041/2017 din 08.11.2017 a respins apelul civil declarat de către apelanta-pârâtă C. S.A., cu sediul în municipiul Bucureşti, b-dul x nr. 6A, impotriva sentintei civile nr. 516/3.03.2017 pronuntata de Judecatoria Tulcea in dosarul nr. x/2015, avand ca obiect acţiune în constatare, in contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi intimata-pârâtă C. S.A. - Sucursala Tulcea, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin adresa emisă la 23.02.2018, Tribunalului Tulcea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1041/2017 din 08.11.2017 pronunţată de Tribunalului Tulcea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 02.03.2018.

La termenul de judecată din 24 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Constanţa.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

In viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

In absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Constanţa, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Tulcea.

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Tulcea revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi intimata-pârâtă C. S.A. - SUCURSALA TULCEA împotriva deciziei nr. 1041/2017 din 08 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2018.